Cu o singura exceptie (al doilea tur al prezidentialelor din 2004), am refuzat sa anunt in articolele mele cu cine voi vota.
Nu o voi face nici acum, acceptind un fel de decenta autohtona, caci in SUA sau in Italia nu este nici o problema daca un comentator scrie negru pe alb, inainte de alegeri, cu cine are de gind sa voteze. As vrea sa explic insa felul in care imi gindesc votul, impotriva unei prejudecati in care, de altfel, nu am crezut niciodata, dar care, admit, avea logica ei cu ani in urma.
Ma refer la prejudecata votului risipit. In vulgata electorala locala se spune ca, daca vrei sa votezi cu un partid care, aparent sau dupa sondaje, nu are sanse mari de victorie sau sanse sa treaca pragul, mai bine votezi cu partidul cel mai solid din apropierea optiunii genuine. Asa, votul va conta macar si nu va fi aruncat in neantul absurd al redistribuirii. Acum, o asemenea prejudecata chiar nu mai are sens.
Din punctul de vedere al sensului votului, exista trei feluri de optiuni electorale. Primul, aproape ideal, este votul direct, clar, conform increderii. „Am incredere ca X va face treaba buna, ma/ne va reprezenta bine, stiu ce vrea sa faca si poate sa faca“, ar fi motivatia acestui fel de vot.
Al doilea tip de optiune electorala nu se mai bazeaza pe incredere, ci e un vot de sprijin pentru un anumit candidat. „Nu am incredere in nimeni, dar votez ca sa-l ajut pe X - eventual - sa-l invinga pe Y“, gindeste acest tip de alegator.
In fine, exista optiunea deplin negativa: „Nu am incredere in nimeni, nu vreau sa ajut pe nimeni, dar vreau ca Y sa piarda, asa ca votez cu inamicul lui cel mai bine plasat“. Mai exista si votul de protest general, votul impotriva tuturor, votul impotriva sistemului: acela e votul pentru extremisti. Nu discut despre el acum.
In Romania, pina acum, s-a votat fie impotriva
