In plina toamna teatral-festivaliera, intre evenimentele din acelasi regn de la Galati si Piatra Neamt, de la final de octombrie, si cel de la Brasov, aflat acum in plina desfasurare, si-a facut loc bine mediatizata (pe buna dreptate) a XVII-a editie a Festivalului National de Teatru (reiau titulatura de pe caietul program, nu cel mai operant instrument de lucru de acest fel pe care l-am vazut, de inteles, poate, si din cauza regimului informational cu totul deosebit si, pe alocuri, aleatoriu).
Se incheie astfel mandatul de selectioner al Marinei Constantinescu, cu una dintre cele mai spectaculoase editii (nu singura, insa de o meritorie deschidere). Constatarile evaluative (unele vechi de-o virsta cu festivalul, altele nou-noute) ar trebui, fara patima (lucru aproape imposibil intr-o lume care isi traieste bucuriile si tragediile mereu intre isterie si circumspectie), sa genereze cel putin cautarea de solutii, mai ales ca, in fond, acest eveniment central al vietii teatrale romanesti este evident pe o cale pozitiva.
Modularea propusa de aceasta editie reia, in primul rind, rostul titulaturii. Este acesta un festival „national“ au ba? Si calificativul „national“, in definitiv, ce vrea sa zica? Institutiile din limitele fizice actuale ale tarii europene numite Romania? Cam aspru pe timpan epitetul, cum sa zic, nu si pentru eurosceptici… Cind dai de Teatrul National „M. Eminescu“ din Chisinau la modulul „participare internationala“, in ce limba astepti spectacolul, in moldoveneasca? Lasa ca, pentru fanii veterani, festivalul este inca „I.L. Caragiale“, nume pierdut prin niste culise cam imunde, totusi. La drept vorbind, daca tot era prea lung numele, Festivalul Caragiale ar fi fost un titlu mai logic, in special aici, la noi, unde „feciorul“ e tot cum l-am lasat…
Modulele-„fenomen“ (Act si Masca) au lasat loc amorsarii fara rost a pasiu
