Maestre drag,
Era de asteptat asta-vara ca Dumnezeu imi va mai lua un an, pricina pentru care deosebesc cu atit mai putin trecutul de prezent. inteleg astfel si de ce ma ratacesc printre firavele urme ale granitelor ce le separa, intre sovaitoarele luminari aprinse de Maria.
Tirziu, serile, nu mereu, ci doar uneori, cind se incheaga discret indefinitul, deslusesc si aleg forme bine stiute, senzatii, voci si taceri care de-abia spre ziua, odata cu reintoarcerea detaliilor, se reasaza, parafrazind parca firescul fenomen magnetic al refluxului.
Plantele din atelier, despre care va scrisesem in toamna anului trecut, au crescut neasteptat, voind parca sa ocupe, inlocuind, golurile ramase in urma trecutului adapostit in prezent, aplecindu-se cu ramurile peste timp si amestecindu-l cu verdele lor de crom, amestec coerent cu numitorul comun si cu vesnicia.
Aici, Maestre, ati regasi inca linistea insinuata capilar in carnea geometriilor inutilului, ratiunile acelorasi relative adevaruri, prezenta statornica in sensul celei de a patra dimensiuni a timpului si aceeasi constiinta a fatalitatii lipsei de viitor a tineretii. Sint toate reconfirmate si rinduite in ordinea unor prioritati inca de revizuit. Tacerile au ramas asemanatoare celor stiute, doar obiectul lor este divers. Spre pilda, tacerea ce se constituie marturie sub juramint, a existentei.
Ati regasi si unul dintre vechile sevalete, martor tacut al stagiunii de fericita singuratate. Uneori deschid al treilea sertar de jos, din stinga dulapului rosu, cel ramas intact.
Afara, toamnei i se termina galbenul. Pescarusii cu strigatele lor de casandra, mereu mai multi in oras, implora cerul, parca si el mai sus; pare ca divinitatea ar fi sugerat un reciproc ragaz prin abandonul excesivelor familiaritati, devenite prea zgomotoase. Nici nu se prea stie cu ce poate fi suplinit
