Timisoara ramine un oras peste istoria caruia nu poti trece cu usurinta. Ceea ce astazi constatam in mai toata tara este agresivitatea cu care descoperim amprenta momentului. O lume inca insuficient asezata in parametrii ei, cu imprumuturi de oriunde, aflate de cele mai multe ori in total dezacord cu realitatea locului, expresie a unei societati dispuse sa renunte la tot ceea ce ii era specific, pentru a intra in rezonanta cu imaginea globala, pe care fiecare si-o face dupa „ochiul“ si cunoasterea proprie. Rezultatele unei asemenea politici sint de cele mai multe ori dezastruoase.

„Implanturile“ nu intra in dialog cu vecinatatile, se pierde siguranta creata de un ambient consolidat, de un spatiu cultural definit in timp, expresie a unor acumulari solide.

Timisoara, cel putin in zona centrala, nu lasa impresia ca ar intra in aceasta categorie. Farmecul orasului dominat aici de cladiri din secolele XVIII, XIX si inceput de secol XX, cu maiestuoase ansambluri de arhitectura baroca, neoclasica si art nouveau, inca bine consolidate, a reusit sa evite accentele prea stridente ale contemporaneitatii, expresie a insolentei pe care tot mai des o descoperim in jurul nostru.

O plimbare prin cele trei piete centrale iti creeaza imediat nostalgia oraselor Europei centrale, iti da imaginea unei lumi mult mai bine asezate in propriile rosturi. in cea mai mare piata de aici, in Palatul Vechii Prefecturi sau, asa cum este cunoscut, „Palatul Baroc“, s-a redeschis, in urma cu aproape un an, Muzeul de Arta din Timisoara. Dupa treizeci de ani, timp in care a avut o situatie de provizorat, muzeul este pe cale de a-si regasi acum propriul statut. in cladirea deocamdata partial restaurata de catre arhitectul Serban Sturza, muzeul si-a redeschis, la sfirsitul anului trecut, portile. Cele trei sectiuni prezentate sint doar o parte din imaginea de ansamblu pe