Poate ca unii cititori isi aduc aminte ca am scris aici, nu demult, un articolas in care comentam neplacuta intimplare de la Teatrul National din Bucuresti la care fusesem martor cu prilejul premierei unui spectacol care m-a dezamagit atit de mult incit nici nu mai vreau sa-i pomenesc numele. Pe scurt, un spectator, Razvan Penescu, a huiduit la final, in timp ce altii aplaudau; Claudiu Bleont, un actor pentru care, tin s-o spun din nou, am toata pretuirea, a ripostat suparat. Cred ca asta a fost tot.
O reactie un pic exagerata, oricum nestandard, a unui spectator, urmata de o reactie exagerata, chiar daca de inteles, a unui actor.
Din pacate, intimplarii i s-au dat proportii nebanuite, a fost privita ca simptom tipic al „starii natiunii“. S-a vorbit si, mai rau, s-a scris despre mentalitati, despre arta ca serviciu prestat catre populatie (i-auzi!), de unde si dreptul de a cere socoteala pentru banii dati, s-a scris pina si despre libertate: anume libertatea de a huidui. Nu chiar despre libertatea de a trage cu pusca, dar pe-aproape: o doamna plina de aplomb si care conduce revista Tabu, Cristina Bazavan pe al sau nume, a scris pe blogul ei personal (dar citit de multa lume, se pare, din moment ce eu am aflat despre postarea in cauza dintr-un articol al lui Alice Georgescu din Dilema), a scris deci ca „...nu exista nici o sansa sa se imbunatateasca industria teatrului pina nu mor toti cei care sint acum angajati la TNB“.
Asa crede dumneaei. Strasnica femeie! in ce ma priveste, eu cred ca cineva, fie si de la Tabu, care scrie fara sa-i tremure cele doua minute (sau i-or fi tremurat?) o asemenea blestematie despre ale carei enormitate si prost gust nu mai e nimic de discutat ar trebui sa se ascunda vreme indelungata si, oricum, sa se abtina de la a mai face comentarii despre teatru (si, in general, sa se abtina). Ba, daca nu mi-ar fi al
