Un nou roman de Nicolae Breban înseamnă o nouă aventură a cititorului, nu în munţi, nu în junglă, nu în largul mării, ci în universul existenţei omeneşti. Ca şi la Dostoievski, la scriitorul român se remarcă imediat ceea ce s-ar putea numi exclusivitatea interesului pentru fiinţa umană. În scrierile sale nu există peisaj. În prim-plan se află mereu un om sau un grup de oameni (dar şi aceştia "filmaţi" pe rând şi nu dizolvaţi într-o mulţime).

Oamenii şi relaţiile dintre ei constituie - ne demonstrează Nicolae Breban - un spectacol mai captivant decât aurora boreală sau erupţia unui vulcan. Capacitatea sa cu totul ieşită din comun de a vedea acest spectacol şi de a-l face vizibil şi pentru alţii se afirmă încă din primele pagini ale romanului Jiquidi. Puţini alţi prozatori de azi (aşa este politicos să ne exprimăm, deşi probabil nu mai există alţii) ar putea să confere dramatism şi mister unei simple discuţii, cum este cea la care iau parte prinţul Callimachi şi confidentul său, Cicerone.

Cu discuţia dintre ei începe acest nou volum, al patrulea, din tetralogia care mai cuprinde Ziua şi noaptea, Voinţa de putere, Puterea nevăzută. Instalaţi acasă la Jiquidi (care deocamdată nu şi-a făcut apariţia), prinţul Callimachi şi prietenul său, Cicerone, se lansează în tot felul de presupuneri în legătură cu proprietarul casei. Primul îi explică însoţitorului său că are acces oricând în această casă, graţie bunăvoinţei menajerei, Mary-neni, despre care unii susţin că a fost căsătorită cu Jiquidi. Spre deosebire de prinţ, care îl cunoaşte de multă vreme pe amfitrionul deocamdată absent (întrucât îi este într-un fel discipol), Cicerone nu l-a mai văzut vreodată, astfel încât tinde să-l mitologizeze.

Iată însă că, până la apariţia protagonistului, Cicerone însuşi este instalat de romancier în centrul atenţiei cititorului. Deşi personaj secundar, el este tratat ca