Curat molatic oul pascal, inundat de lumina smerita a unei primaveri mai stralucitoare ca niciodata. Dezlipesc, farama cu farama, cojile rosii si albusul se iveste timid, ca un glod de viata neprihanita.

Albul mantuitor, cu vinisoare verzulii, al samantei de nemurire si sfintenie, framantata in formula sacrosancta "Christos a-nviat! Adevarat a-nviat!", se pierde in gandul pavesian, coplesitor si necrutator. Si spaimos, totodata. "Dumnezeu se va razbuna - acesta este sistemul lui -, va face pe dracu' in patru, va lasa sa cada tot felul de nenorociri asupra pacatosului, il va trimite in infern, dar chiar de va intoarce lumea pe dos, nimeni nu-l va face sa uite neplacerea pe care a suferit-o, loviturile de ciocan pe care le-a incasat", scrie Cesare Pavese in Meseria de a trai. Asadar, un Dumnezeu razbunator si, pe deasupra, incardasit cu Satana cel dedat la rele, ne asteapta peste nefiinta, pentru a ne reaminti cat suntem de pacatosi si de slabi. Si nici macar nu avem garantia ca ne va ierta vreodata! Abia acum inteleg de ce la Dumnezeire se ajunge numai prin suferinta. Orgolios si mandru ca orice demiurg, Atoatefacatorul n-a putut sa uite nesocotirea poruncilor Lui de catre faptura plamadita din tina intr-o clipa de slabiciune omeneasca. Si, apoi, tradarea, batjocorirea si uciderea Fiului Unic. Suferinta Lui a devenit blestemul nostru, pe drumul de la pacat la pocainta. Boala, durerea, necazul si moartea ne apropie de Dumnezeu, nu altceva! Credinta devine astfel crucea pe care ne sprijinim sperantele sfartecate si moneda de schimb pentru izbavire. Fericirea, puterea si bunastarea n-au nevoie de credinta, isi sunt suficiente prin ele insele. Nenorocirile ce se abat asupra noastra sunt si semnul existentei divine, si semnul slabiciunii noastre detestabile, nelecuita. "Suferinta, fetito, e foarte necesara, sa stiti", graieste preotul Arsenie Papacioc, in i