Cu excepţia lui Traian Băsescu, nimeni nu pare prea entuziasmat de ideea participării la un nou referendum, mai ales după „succesul de public” al celui mai recent - acela care l-a salvat pe preşedinte de la suspendare. Si care a avut loc şi el în condiţiile celei mai slabe participări la vot din ultimii 18 ani.

Timp de aproape 50 de ani, în România exerciţiul electoral a fost - practic - obligatoriu, iar ratele de participare (99,99%) uimeau lumea democratică, unde de regulă procentul este puţin peste jumătate. La fel de impresionantă era şi unanimitatea cu care poporul îi vota pe cei pe care îi propunea partidul - practic fără voturi contra. Am putea spune chiar că comuniştii au inventat uninominalul, înainte să-l redescopere Băsescu, doar că nu se mai încurcau cu două tururi inutile. Votul pe liste a apărut la alegerile din 1992. În 1990 s-a dat vot la tot poporul: a participat cine a vrut şi a putut, iar pragul electoral a fost aproape inexistent. Cu toate acestea, numărul formaţiunilor politice intrate în parlament cu câte 1 - 2 reprezentanţi, nu a fost atât de mare încât să creeze o dificultate funcţională, mai ales că FSN-ul luase tot caimacul, dispunând de o majoritate confortabilă care i-a permis să tolereze pluripartitismul verbal al momentului.

1992 a adus listele şi, o dată cu ele, pragul electoral de 3%. Prima victimă a pragului a fost - pe cât de neaşteptat pe atât de drastic - PNL-ul, pe atunci „navă-amiral” a opziţiei istorice şi co-participant la guvernarea Stolojan. Listele au adus cu ele şi primul balast semnificativ într-un Parlament populat, între 1990 şi 1992, de mult mai multe personalităţi publice cu record şi discurs semnificativ pentru alegători. Listele au permis şi prima coagulare semnificativă în direcţia unei guvernări de stânga, la care co-participau patru partide, şi a unei opoziţii de dreapta, cu o multitudine de formaţiuni