Cine contemplă destinul religiilor primeşte o lecţie de viaţă ce nu este cu nimic mai prejos de cea trăită aievea. E atîta neîndurare în forţa cu care, disputîndu-şi supremaţia într-un teritoriu sau altul, s-au măcinat şi s-au înghiţit una pe alta, încît, contemplîndu-le retrospectiv sfîrşitul, te încearcă simultan mai multe senzaţii: mai întîi, impresia că asişti la un măcel în cursul căruia spiritul beligerant, în loc să exceleze pe cîmpul bătăliei, îmbracă forma credinţelor trecătoare; în al doilea rînd, senzaţia neplăcută pe care ţi-o dă gîndul că războiul, departe de a se fi încheiat, se desfăşoară cu vigoare chiar în zilele noastre; în al treilea rînd, nu-ţi poţi reprima gustul unei dezamăgiri tardive constatînd cîtă energie s-a risipit pentru atingerea unui deznodămînt care a fost mereu acelaşi: cadrul oficial de manifestare a unei credinţe a dispărut - instituţii, funcţii, practici, ceremonii -, dar substanţa a rămas aceeaşi, şi anume un sentiment colectiv a cărui intensitate a fluctuat după concursul de împrejurări.
Să luăm de pildă cazul mithraismului. Ivită în Iran cu un mileniu înainte de apariţia creştinismului şi atingînd apogeul occidental în secolul al treilea după Hristos, cînd, odată cu convertirea împăraţilor romani Commodus şi Iulian Apostatul, mithraismul a fost la un pas să cucerească definitiv Roma, religia aceasta de origine persană (căreia i se mai spune şi mazdeism sau religia magilor) a îndeplinit toate condiţiile pentru a fi o credinţă viguroasă şi longevivă.
În primul rînd, a avut cel mai eficient vector de răspîndire europeană: armata imperiului roman, adică legiunile de soldaţi făcînd escală în Orient şi împrumutînd religia dominantă a locului, sau mercenarii orientali care, străbătînd campanie după campanie regiunile occidentale, au contaminat garnizoanele, fortăreţele şi diviziile cu ritualurile lor răsăritene. În al doil
