"Unul dintre cei mai prodigiosi si talentati vrajitori americani(...)" are nume romanesc: Andrei Codrescu. Asa vorbeste New York Times despre scriitorul sibian care apare constant pe lista posibililor castigatori romani ai Nobelului pentru literatura. Despre diavolii si ingerii falsi ai Romaniei, despre amor si apocalipsa intr-un interviu realizat de Vlad Mixich cu vrajitorul Andrei Codrescu.
Vlad Mixich: Pe unde mai reusiti sa respirati aer proaspat acoperit fiind de atatea laude? Incercati sa va cultivati moderatia sau ati inceput deja sa savurati un pahar la umbra statuii lui Andrei Codrescu?
Andrei Codrescu: Sa stii ca fiind sfios din fire si ardelean prin nastere, nu am “savoir-faire-ul” natural de a ma comporta firesc cu oamenii sau de a agata fetele fara o poveste solida cu care sa ma apar daca ma palmuiesc.
Laudele imi sunt necesare in situatii in care m-as topi de sfiala si de neindemanare daca nu mi-as aminti ce-a spus New York Times-ul. Dupa ce imi amintesc, am curajul sa ma uit in ochii femeii cu care vorbesc cu indiferenta si raceala (simulata) a unei statui de bronz. Desigur, daca se apropie suficient devin carnos imediat si uit care exact fusesera laudele.
Aer proaspat e mai greu de gasit in zilele noastre, chiar de oameni mai putini renumiti pentru palavrageala lor fermecatoare, fiindca toate ziarele, televizorul, profesorii si politicienii sunt plini de fraze moarte cu care asasineaza limba si murdaresc aerul. Cand am timp, ma retrag la tara unde stau pe o banca de piatra intr-o pestera, ascult galgaitul izvorului si ma bucur ca-s viu.
Din cand in cand fug si in locuri exotice (Cluj, de exemplu) unde ma sui pe matura vrajitoarei Ruxandra cu care zburam peste oras, in timp ce ea imi explica schema magica a burgului.
Diavolii si ingerii Romaniei
V.M.: Vocatia dumneavoastra de „gazetar de
