Liviu Georgescu nu e scriitorul care să poată fi prins într-o singură formulă. În tinereţe a frecventat Cenaclul de Luni condus de Nicolae Manolescu, dar nu venind dinspre Filologia bucureşteană, ci dinspre Facultatea de Medicină. Acum e medic la New York. Înainte de 1989 nu a publicat nimic, pentru a debuta târziu, în 1998, ca poet. Îi apar volume de versuri (inclusiv în antologii) aproape anual, în România şi în străinătate.

Când publică proză, ca acum în Transatlantice, reuşeşte un melanj expresionist între discursivitate şi poezia capabilă de a naşte o viziune asupra lumii. Transatlanticele au aparenţa jurnalului de călătorie, sunt produsul unor excursii pe care autorul le face mai ales în ţările Europei de Vest, dar şi în America sau Rusia. Însă, diferenţa dintre Liviu Georgescu şi un călător obişnuit al zilelor noastre, cu inteligenţa prospectivă puţin exersată, e asemănătoare cu aceea dintre un pictor şi un fotograf. Liviu Georgescu nu e un observator neutru, lentila prin care priveşte are complexitatea "ochiului miriapod" (titlul unui volum al autorului). Pentru el călătoria nu e unidimensională: autentic se călătoreşte numai în interiorul lucrurilor, înţelegându-le esenţa. De aici şi citatele cu rol de motto, pe care le aşază la începutul cărţii, despre adevăr, istorie, glorie - toate cu majusculă.

Ghidat şi de spiritul său mistic nedisimulat, autorul pare să ajungă în unele momente ale peregrinărilor la concluziile Eclesiastului. Dacă istoria nu e chiar un coşmar, ca la Joyce, e, în orice caz "Un mit pe care l-am creat şi de care avem nevoie ca aerul. Unii. Poeţii spun de multe ori adevărul, chiar fără s-o ştie. În final, istoria îşi plăsmuieşte realitatea din literatură" (p. 8). Privind dintr-o asemenea perspectivă esenţializantă, pe Liviu Georgescu îl atrage - firesc - arta locurilor pe care le vizitează. Călătoreşte printr-o Franţă cultural