La 1 ianuarie 2007, România fu acceptată ca membru "cu drepturi depline" al Uniunii Europene, prilej de euforie naţională care, vreme de aproape un an, ţinu loc de veritabilă pregătire pentru intrarea demnă şi onorabilă în acest superstat pe cât de tare în principii, pe atât de slab în punerea lor la lucru.

în virtutea dreptului lor la liberă circulaţie şi rezidenţă, românii se răspândiră peste tot, cu deosebire în sudul hispanic şi italic al continentului, iar iniţial integrarea în ţările lor de adopţie păru un succes. Europa păru să-i vrea pe români tot pe atât pe cât românii voiau Europa.

Cum însă, "exportându-şi" cetăţenii, un stat nu-i poate separa pe cei potenţial buni de cei potenţial răi, pe la sfârşitul lunii octombrie 2007, o bombă românească explodă în Italia. Pe prima lor pagină ziarele şi la cele mai importante programe de ştiri televiziunile anunţară odioasa crimă a unui român de etnie rromă care o ucisese pe soţia unui italian de rang înalt. Era ultima verigă a unui lanţ de infracţiuni de care se făceau vinovaţi românii din Italia şi cum, acolo, campania electorală era în toi, cazul fu un nesperat prilej pentru partidele aflate în joc de a lua voturi cerând osândirea şi expulzarea românilor din Peninsulă. O Italie prinsă în febra răfuielilor dintre partide îşi găsi un neaşteptat canal comun de defulare: ura faţă de români. De toţi românii şi de fiecare dintre ei, fie că se aflau în Cizmă, fie în România. Vânătoarea de vrăjitoare aduse cu ea injurii, răzbunări, expulzări. Nici o lege comunitară în apărarea proscrişilor nu se dovedi suficient de puternică pentru a stopa tăvălugul urii italienilor faţă de români şi a da o undă de speranţă celor brusc dezeuropenizaţi.

Totuşi, Uniunea Europeană, prin eminenţele sale cenuşii, sesiză adevărata faţă a problemei: umanitarismul şi deschiderea ei riscau să intre în colaps dacă asemenea acte c