Într-un foarte elegant volum, format mare şi însoţit de un CD, Lucrări în verde sau Pledoaria mea pentru poezie, Simona Popescu îşi propune un obiectiv extrem de ambiţios: nici mai mult, nici mai puţin decât reabilitarea genului liric, într-o epocă tot mai opacă. Amânând puţin analiza cărţii sale (şi trecând peste amănuntul că o apărare a Poeziei ar impune, totuşi, o înzestrare artistică superioară), să admitem că versificatorii de astăzi au o viaţă destul de grea. Spre deosebire de antecesorii lor tipăriţi în tiraje mari, recompensaţi cu premii consistente şi introduşi (chiar dacă nu cu cele mai bune texte ale lor) în manualele de literatură, "nouăzeciştii" şi "milenariştii" afirmaţi după Revoluţie bat încă la porţile editurilor şi ale consacrării, cerşind parcă un interes mai larg şi mai profund; pe care, fără îndoială, unii dintre ei îl şi merită. Cel mai original şi mai important poet din ultimele două decenii, care întâmplător poartă tot numele de Popescu, rămâne, la atâţia ani de la moarte, un autor încă necunoscut. şi needitat...
Polemica Simonei Popescu are însă alte adrese decât aceste condiţii improprii scrierii şi receptării poeziei. Autoarea nu se exprimă, cum ne-am fi aşteptat, din postura unui poet autentic nerecunoscut de mediul socio-cultural şi îndrituit să facă niţel scandal (cazul Marius Ianuş). Simona Popescu se lansează de pe poziţia... adevăratei poezii, cea tranzitivă şi "transgresivă", postmodernist-suprarealistă, cu dubla inteligenţă a Creierului şi a Inimii, poezia care înseamnă "emoţie şi amintire şi love şi viaţă". Mediul ostil, refractar, indiferent reprezintă doar ţinta iniţială, făcută vizibilă prin dezinteresul unor studenţi de la Fabrică (Facultatea de Litere din Bucureşti) faţă de versuri şi autorii lor. Curând, această încorporare juvenilă a ignoranţei îşi va schimba semnul: din minus în plus. Nu studenţii de la Litere care vi
