Filmul lui Neil Jordan este făcut să provoace un scandal, un film crud, fără menajamente, problematic, politically incorrect de la un capăt la altul ca orice film autentic. Personajul principal, Erica Bain, interpretată excelent de Jodie Foster, este realizatoarea unei emisiuni de radio intitulată "Mergînd pe stradă" despre metropola în care-şi trăieşte love story-ul cu David Kirmeni (Naveen Andrews) pe care l-am întîlnit şi în Pacientul englez ( 1996 ) al lui Anthony Minghella şi în serialul de televiziune Lost. Situaţia se schimbă brusc după o plimbare prin Central Park unde cei doi îndrăgostiţi sunt atacaţi de o bandă de cartier care nu ştim ce căuta acolo. În urma rănilor provocate David moare, iar Erica supravieţuieşte. Povestea de dragoste s-a transformat în dramă, iar Erica încearcă să se acomodeze cu noua situaţie fără să reuşească. Metamorfoza abia a început, cronicile optimistului se transformă în cronicile pesimistului, oraşul s-a schimbat deodată sau Erica începe să-l vadă cu alţi ochi, să-l descopere cu adevărat, aglomerare urbană în care te pierzi, în care fiecare nu este decît un străin printre alţi străini. A fost oraşul altfel vreodată, a trăit el în liniştea idilică a poveştilor metropolitane de pe Broadway, sau Erica a trăit visul American într-o stare de semicecitate comodă? Care dintre cele două viziuni este cea adevărată, cea supraimpresionată emoţional, traumatică sau cea soporifică a visului american? Cert este că Erica a început să vadă altfel, iar vederea ei surprinde deodată o lume maladivă, crepusculară, psihedelică, neliniştitoare. O simplă ieşire în stradă devine o aventură, cu urmăriţi şi urmăritori, plină de suspans, regizorul reuşeşte să redea stările prin utilizarea cadrelor înclinate, luate din unghiuri insolite care destabilizează, într-un rimt alert, nevrotic în timp ce fiecare personaj care intră în cadru este supradimensionat am