Ceea ce frapează, de la prima descindere, în lumea lusitană e preeminenţa arhitecturii. Îmi pare că, dintre toate artele, aceasta deţine aici supremaţia - iradiind din metropola Lisabona (acum vreo jumătate de mileniu, capitală a lumii!) nu doar către Porto, Guimarăes, Coimbra, Tomar, Sintra, Évora, Santarém, Braga, Viseu, Aveiro, Viana do Castelo, Bragança, Lamego, Silves, Faro, Portimăo, Tavira, Lagos ... dar şi "peste mări niciodată înainte navigate", cum zice poetul autohton.

Splendoarea Lisabonei are caracteristici de palimpsest. Înainte de a "exporta" către alte continente ştiinţa locuirii frumoase şi civilizate, urbea Olissiponiană (mitul ei fondator îl are ca protagonist pe Ulisse) a acumulat straturi de influenţe din multiple orizonturi: elene, feniciene, celto-iberice, romane, vizigote, maure, ebraice etc. În glorioasa epocă a descoperirilor, patronată de Regele Manuel Întâiul, pe colinele urbanizate de lângă estuarul râului Tejo s-a distilat o sinteză arhitecturală fără precedent şi fără ecouri imediate în restul Europei: aşa-numitul stil manuelin, un fel de baroc flamboiant, în care vocaţia decorativă şi cea a broderiei în piatră ating paroxismul. Capodoperele acestui stil sunt asaltate astăzi de cohorte de turişti: Mănăstirea Jerônimos din Belém (numele lusitanizat al Bethleemului, purtat de suburbia din vestul Lisabonei), în vecinătatea Turnului - Torre de Belém - devenit emblemă naţională; Mănăstirea Batalha; fortăreaţa templierilor din Tomar; Palatul regal de la Sintra; Mănăstirea Madre de Deus, transformată în Museu do Azulejo (faianţa preponderent alb-azurie ce decorează interioarele şi exterioarele atâtor edificii portugheze). Aflai recent că turiştii dublează anual populaţia de zece milioane a ţării. Au toate motivele să vină şi bine fac.

Dacă manuelinul nu a devenit un stil internaţional, în schimb, prezumpţia mea este că el a oferi