Confreria anticarilor e - au fost tentative... - subiect de roman de mistere. Nu mă aşteptam, mărturisesc, la confreria celor ce le colindă, deşi ar putea fi, şi ea, măcar bănuită. Însă iată-mă scriind la o carte dăruită - nu de autorul ei, ar fi fost peste poate - ci de profesorul Moţ, chiriaş al anticariatelor braşovene: Opere şi autori, scoasă de Pompiliu Constantinescu în 1928 la Ancora S. Benvenisti & Co. Prefaţa e o mărturie lirică, de citat aproape în întregime, despre tristeţile de neocolit ale criticii, despre talentul temperat de datorie. De cîte şi de cîte ori, în lamento-urile cronicarilor, nu s-au auzit reorchestrări ale frazei acesteia: "criticul plecat constant pe masa de lucru înăbuşe în el plânsetul surd al unui cititor răpit dela peregrinarea lecturilor călăuzite de simplul bun plac." Şi asta încă n-ar fi nimic, fără delicata obligaţie a verdictului, în care destui văd puterea, şi destui alţii dezamăgirea: "tristeţea de a urmări tipăriturile zilei e întrecută de şi mai trista durere de a spune adevărul". Dar, pare-se, mai celebrul demon al teoriei este urmat de un demon al criticii, îmbăiat într-o licoare amară, care-i dă puteri, dincolo de dorinţa de a-l ucide a celor pe care, o vreme, îi locuieşte: "autorii nemulţumiţi - şi cine ar avea imprudenţa de a capitula doborât de satisfacţie? - pot fi siguri că tristeţea criticului e un poem discret furişat printre rânduri; în această confesiune închidem toată slăbiciunea oficiului, în care demonul persistenţii e mai puternic decât noi înşine."

Totul s-ar fi putut încheia aici, cu o bună sinteză a gîndurilor de zădărnicie, şi de oboseală, ce-l încearcă, pînă la urmă, pe orice practician. Însă Pompiliu Constantinescu nu-şi poate deplînge materia fără să agaţe mostre la regret, mizînd pe o duplicitate pe care a moştenit-o, şi care l-a moştenit: Critică şi foiletonism. Oricum priveşti, problemele pe c