Considerat precursor al literaturiii absurdului, câştigător al Nobelului în 1920, Knut Hamsun a marcat în mod esenţial evoluţia romanului, nume mari, precum Gide, Gorki, T. Mann, Kafka, Musil, Pasternak sau Hemingway mărturisind că îi sunt îndatoraţi scriitorului norvegian. Republicat anul acesta la Editura Univers, în deja populara colecţie a Cotidianului, Foamea - romanul cu care Hamsun a debutat în 1890, la 31 de ani - o carte ce înregistrează misterul nervilor într-un trup înfometat şi avatarurile unei conştiinţe de sine, pune într-o lumină nouă un alt roman al începuturilor - Interior al lui Constantin Fântâneru, republicat în 2006 la Polirom şi supus unor reevaluări de natură să modifice canonul literaturii interbelice.

Situarea cronologic - contextuală a permis raportarea acestui roman apărut în 1932 (când autorul avea 25 de ani) la scrierile colegilor săi de generaţie (Eliade, Blecher, Bonciu, Holban), ori la universul bacovian, iar pe plan universal Simona Popescu îl apropia de Salinger (sub aspectul atitudinii pline de afecţiune şi proteguitoare faţă de copii), iar Andrei Terian îl plasa alături de Oscar Wilde (pe linia estetismului şi a hedonismului), ignorată fiind orice influenţă (sau afinitate) din Knut Hamsun, deşi, într-o mărturisire a lui Eugen Ionescu, printre autorii preferaţi de Fântâneru, alături de Dostoievski, Gide, Hardy şi Mann, se număra şi Hamsun. Dincolo de conjuncturile biografice în mare măsură asemănătoare - mai puţin admiraţia pentru regimul nazist în cazul scriitorului român - şi cele două romane se pretează unei lecturi în oglindă, fiind două cărţi vii, de viaţă interioară aflată sub semnul incoerenţei vecine cu nebunia, având ca punct de plecare elemente autobiografice, două romane ale singurătăţii omeneşti, care surprind bizareria unor marginali, scriitori fără posibilităţi materiale, singuri în faţa unei existenţe care nu a