O carte de tinereţe, debut al distinsului critic şi exeget Marius Ghica, reeditată, într-o formă uşor transformată şi îmbogăţită, rămâne, la fel de provocatoare şi de incitantă, astăzi, ca şi în 1985, anul primei sale apariţii, prin caracterul său de operă deschisă. Gândită ca o reflecţie sistemică asupra poieticii lui Paul Valéry, ea depăşeşte cadrul enunţat, intrând, cu o viziune proprie, pe un teren inepuizabil: acela al fundamentului ontologic al poeziei. În anii dictaturii, ca şi acum, domeniul supus discuţiei era/este la fel de impalpabil. Senzaţia celui ce se încumetă să citească acest volum profund şi pasionant, este de peisaj selenar, imuabil, în pofida modificării reperelor istorice.

Moştenirea lui Paul Valéry, în planul cugetării asupra actului poetic, este incredibilă: celebrele Caiete, 261 la număr, însumează 26.600 de pagini, în ediţia facsimilată, apărută în Franţa, în 29 de volume. Este rodul unei cercetări obstinate, îndelungi, răstimp în care Paul Valéry nu a mai scris poezie, motiv, pentru unii, de a-l acuza de sterilitate. Dreaptă sau nu, acuza nu are cum ştirbi uriaşa anvergură a proiectului şi, implicit, importanţa problematicii. Prin altitudinea ideatică de la care şi-a efectuat autoscopia (căci e vorba de o dedublare: analistul îl scrutează pe poet), Paul Valéry se dovedeşte a fi un filosof autentic, chiar dacă, după propria-i mărturie, detesta această disciplină. Poeţii însă nu trebuie întotdeauna crezuţi pe cuvânt.

Marius Ghica demonstrează pas cu pas semnificaţia şi însemnătatea revoluţiei întreprinse de Paul Valéry în teoretizarea genezei poetice: este vorba de o radicală mutare de accent, de la abordarea biografică a operei, la receptarea ei ca proces nicicând încheiat, ca mecanism angajând un tip special de spunere, perpetuu atent să se menţină în zona poeticului, să nu cadă în proză. Şi ce este, până la urmă, poeticul, în co