Aparent, lumea (poetică) a lui Şerban Foarţă renunţă la gravitate (prin joc) şi la pro­­funzime (prin cultul ostentativ al superficiilor). E o reducţie surîzătoare, un sacrificiu graţios, precum arta unui jongleur care creează iluzia unei libertăţi fără acoperire, fără un preţ interior. Dar e oare cu putinţă o creaţie lipsită de un alibi de natura dramatismului, al spiritului care se angajează în impactul său cu existenţa dată? Neputînd răspunde afirmativ, se cuvine a lua în seamă, în cazul în speţă, frămîntarea estetă însăşi, calofilia ironic-melancolică, implicînd un mare efort subiacent, funcţionînd la cota înaltă la care accede, aidoma unui canon imprescriptibil. Defel fortuit în pofida înfăţişării sale ludice, actul scriptic reprezintă echivalentul unui destin, id est o formă de captivitate: "Sîntem prizonierii unei fraze; ai uneia, e drept, celebre, dar nişte prizonieri ai ei. Sîntem captivii, fie şi de lux, ai unei propoziţii anodine: "Marchiza a ieşit la ceasul cinci". Sîntem ostatici ai unui anunţ din care-i greu să ne răscumpărăm..." (Regele Marc şi rîul Iza). Sublim "prizonier", "ostatic" de lux al limbajului, Şerban Foarţă îşi ia revanşa lucrîndu-l aidoma unui orfevru fantast, nesăţios de insolite forme, îmbătat de mirajul proteiform al produselor d-sale. Preţiozitatea semnifică damnarea sa, dublată de voluptate. Dedat jocurilor verbale infinite, unei cascade de aliteraţii, omonimii, omofonii, de ameţitoare acrobaţii fonic-semantice, poetul îşi identifică o imanenţă dureroasă prin însăşi limita conţinută în orice postură stilistică asumată. Frenezia cu care operează în direcţie manieristă - G. R. Hocke presupunem că l-ar fi citit cu satisfacţie - e nu doar un mod de libertate asociativă ci şi unul de supunere la un tipar, un travaliu al respectării acestuia. în pofida livrescului, a saturaţiei erudite, să menţionăm că Foarţă porneşte nu o dată (nostalgia