Îi sunt recunoscător copilăriei mele că mi-a dăruit marea. S-ar fi putut să copilăresc pe cine ştie ce coclauri sordide, în mijlocul şesurilor, într-un oraş cu case mici şi murdare, cu străzi care nu urcă şi nu coboară, cu ceruri apăsătoare care te urmăresc toată viaţa. Există oraşe unde hotarul dintre pământ şi văzduh ucide închipuirea, unde anotimpurile nu au culoare, unde orizonturile încremensc pe o singură treaptă, orizonturi fără mister, lipsite de poezia infinitului. Astfel de oraşe sunt temnicerele visului. Destinul m-a ferit de ele. M-am născut la Dunăre şi am copilărie la mare. }intuit de orizont, aruncând cu privirea punţi peste ape, am rămas toată viaţa un visător.

Marea mi-a deschis întâia oară porţile visului; ea m-a învăţat că visările sunt o ipostază a infinitului. Marea şi cerul. Dar cerul imprimă visării o dimensiune de altă natură. Infinitul celest e spaţial, infinitul marin aparţine cu precădere întinderii. De nu ar fi orizontul - şi e suficient pentru asta să-ţi închipui marea învăluită în pace - călătoria cu gândul şi-ar pierde din taină şi grandoare. Orizontul e linia de graniţă unde infinitul întinderii capătă valorile adâncimii, şi cum nu contempli vreodată marea fără să îmbrăţişezi orizontul, adică fără să cuprinzi măcar şi o bucăţică de cer, infinitul marin fură ceva şi din încărcătura de vis a acestuia. Suntem înclinaţi să credem că starea de vis - mă refer la visarea trează - e o simplă stare imaginativă, un fel de suspendare a gândirii la nivelul evocărilor conturate numai pe jumătate, pentru ca în acest vag al reprezentărilor să se nască dorurile şi formele închipuirii. De fapt, în cel mai fecund înţeles al ei, reveria e deopotrivă o ipostază a meditaţiei, şi tocmai lucrul acesta nimeni nu te ajută să-l înţelegi atât de bine ca marea, pentru că marea este cea care, în timp ce o priveşti, tăcut şi solitar, încarcă gândirea c