Pe Leon Volovici l-am cunoscut la Ierusalim, la începutul anului 2005. Este genul de intelectual care te cucereşte de la prima întâlnire şi pe care ai vrea să îl ai tot timpul în preajmă. Afabil, discret, mereu cu zâmbetul pe buze, delicat ironic şi bonom, are uşurinţa specifică fiinţelor cu adevărat superioare de a se adapta în orice clipă la dimensiunea intelectuală şi preocupările interlocutorului său. Nu-şi plictiseşte prietenii, ca atâţia alţii, cu interminabile apologii de sine, divagaţiile sale au întotdeauna un tâlc, devin revelatorii pentru tema principală a discuţiei, chiar dacă la început nu oferă această impresie. În compania lui nu ai niciodată sentimentul că ai pierdut timpul. Te simţi câştigat în planul cunoaşterii, iar prezenţa sa stenică este în măsură să îţi asigure tot confortul intelectual şi moral. Stabilirea unei întâlniri cu el este, de aceea, ca promisiunea unei zile însorite. Leon Volovici ar fi putut să fie orice: român, evreu, francez, englez, japonez, chinez, rus, arab, african sau american. În discuţiile cu el intensitatea ideilor, efervescenţa argumentaţiei - pe fondul structuralei sale stări de normalitate, absenţei oricărui tip de încrâncenare - sunt tot ceea ce contează. Fără a-şi renega originile - dimpotrivă - Leon Volovici este un intelectual autentic, dispus să înţeleagă adevărul celui de lângă el, să privească lumea într-o viziune integratoare în care valorile adevărate nu se exclud pe considerente de rasă sau ideologice.
De la Iaşi la Ierusalim şi înapoi este o carte confesiune, oarecum surpinzătoare în bibliografia istoricului Leon Volovici. Obiectivitatea rece a omului de ştiinţă s-a topit la temperatura incandescentă a sentimentelor, armura intelectualului călit în polemici şi dispute de tot felul s-a fisurat, lăsând vederii vulnerabilităţile omului. Unde se sfârşeşte mitul şi unde începe adevărul în legătură cu soarta
