Reflecţia dezvoltată în jurul sintagmei "condiţia postcomunistă" are, de la bun început, o dublă intenţie. Mai întîi, distanţarea de cărările bătute ale raportării la trecutul recent, acele cărări pe care se preumblă astăzi judecătorii morali ai naţiunii, pavate de bunele intenţii ale instituţiilor politice şi de rapoartele lor voluminoase. Apoi, de a propune un alt fel de lectură a comunismului şi a perioadei ce i-a urmat, o lectură dezbărată de patimi care să diabolizeze un regim şi să inocenteze un altul (sau acelaşi), o lectură care să nu stea sub presiunea dărilor de seamă, a scadenţelor sau a vreunui ochi suveran, fie el politic, moral sau cultural.

În ce mă priveşte, am înţeles să răspund acestei intenţii de-a lungul unui fir teoretic ce m-a îndrumat într-o serie de cercetări dezvoltate în ultimii ani. Este vorba de o tentativă de a înţelege, dincolo de patimi şi condamnări pompoase şi inutile, devenirea societăţii româneşti în dimensiunea tăcută, dar năvalnică şi infinit eterogenă, a vieţii cotidiene, acea dimensiune ale cărei continuităţi şi discontinuităţi rezistă încă oricărei analize ori înţelegeri exhaustive.

Viaţa de zi cu zi se dovedeşte a fi revelatorul fidel al diferitelor viteze de îndepărtare de comunism: dacă marile declaraţii politice, alegerile libere şi crearea de instituţii politice au sancţionat definitiv ruptura de organizarea politică anterioară, viaţa cotidiană păstrează în mulţimea gesturilor, a comportamentelor, gîndurilor, credinţelor, valorilor, o moştenire necesară şi imposibilă: necesară, pentru că atît de mult din trecut este încă prezent, şi trebuie să fie prezent - nu te poţi debarasa ipocrit de tot ce ai trăit, nu devii democrat peste noapte, abandonînd într-o piruetă ridicolă haina comunistă, cu toate croielile şi cusăturile ei; imposibilă, întrucît ceea ce a fost trecut rămîne doar o moştenire, fără nostalgii ş