Mă ţine prizonier, uneori perioade destul de lungi de timp, o dorinţă puternică de a-i face pe români să viseze. Sau să zîmbească. În direct, la radio. Pare simplu, dar experienţa celor şapte ani şi mai bine de cînd se întîmplă în fiecare după-amiază să fiu cu România în direct arată, fără drept de apel, un scor net favorabil depresiilor, umorilor, nervilor şi altor stări întunecate care bîntuie prin minţile şi sufletele noastre. Pe undeva, e explicabil: ne doare, deci strigăm. Dar să nu te poţi detaşa decît foarte greu sau aproape niciodată de jumătatea goală a paharului, asta spune multe despre relaţia noastră cu noi înşine, în primul rînd.

Caz concret: emisiune despre fericire şi lucrurile simple. Cu mici excepţii, intervenienţii leagă starea de bine (cuvîntul "fericire" îndrăznesc destul de puţini să-l rostească!) aproape exclusiv de partea materială. Bani, bani, bani. Nu mă surprinde, în timp m-am obişnuit cu genul acesta de raportare la starea de mulţumire sufletească, dar, sincer scriind, speram să descopăr o cît de mică schimbare. O tuşă strîmbă mai puţin. Măcar pe ideea că România anului 2007 arată destul de diferit de aceeaşi ţară a anului 2000 cînd am lansat prima ediţie a emisiunii radiofonice.

M-a intrigat seria de răspunsuri primite, aşa că am menţinut unghiul, schimbînd doar tema. De data asta, o discuţie despre lucruri bune din România. Răspunsuri firave, clişee penibile: munţii, marea, olimpicii... Cineva îndrăzneşte să vorbească despre o echipă de handbal, pare-mi-se Oltchim, care spulberă tot ce întîlneşte. Preţ de cîteva minute, intră pe fir oameni care trec în rîndul veştilor bune asfaltările, boom-ul imobiliar, ceva parcuri amenajate, ba chiar şi venirea lui Julio Iglesias la Bucureşti. E rîndul meu să alunec spre depresie. Nimic mai mult? Ceva mai de Doamne-ajută, un fapt, o faptă care să ne aducă pe toţi în situaţia să răsuflă