Încheiat de cîteva zile, Festivalul Naţional de Teatru, ediţia 2007 (a 17-a), continuă să-şi prelungească ecourile - şi o va mai face, probabil, un număr de săptămîni - nu atît în spaţiul public, "obiectiv", cît în spaţiul subiectiv al memoriei individuale. În funcţie, cu siguranţă, de spectacolele frecventate de fiecare. Nu e de mirare, astfel, ca FNT să fie descris prin exultaţii de genul "Excepţional, fantastic, extraordinar!" şi, concomitent, prin bombăneli şi probozeli de genul "Slăbuţ, catastrofal, jalnic!". Asta nu doar pentru că, după cum se ştie, gusturile diferă, ci şi pentru că nimeni nu a putut vedea toate reprezentaţiile (programate, altminteri, destul de judicios), prea numeroase atît pentru capacitatea de absorbţie a omului în general (adică inclusiv a omului de teatru), cît şi pentru durata festivalului; pe de altă parte, experienţa ne învaţă că - în legătură cu spectacolele româneşti, cel puţin - nu trebuie să ne contrazicem cu o persoană avînd altă părere decît dacă am asistat strictamente la aceeaşi reprezentaţie ca şi ea, întrucît rareori se întîmplă ca o producţie autohtonă să fie egală cu sine, chiar şi la distanţă de o singură seară. Iată de ce notaţiile de mai jos nu au deloc veleitatea de a trece drept un "diagnostic" al festivalului; dimpotrivă, ele sînt, declarat şi asumat, simple impresii de spectator.
Un spectator destul de pretenţios, însă - şi nu pentru că experienţa l-a "fasonat" pînă la a-i toci simţurile astfel încît ele să nu mai fie sensibile decît la stimuli extremi, ci pentru că, pornind de la ideea că teatrul este artă (iar nu industrie, cum opinează diverse domnişoare proaspăt înzestrate cu rubrici prin revistele lucioase), pretinde ca sub această firmă să-i fie servit exact acest produs. Mai ales în cazul unui festin cultural de proporţiile (şi la costurile) Festivalului Naţional de Teatru. Şi mai ales în condiţiile
