Fiecare european cultivat a trecut cîndva prin, revenind apoi la Cugetările lui Blaise Pascal (1623-1662). Geniu nefericit şi mistic acoperit de beatitudine, personaj polivalent - la fel de strălucit în ştiinţe şi filozofie (despre care spunea că merită batjocura, pentru a fi corect practicată) -, gînditorul de la Port-Royal rămîne un campion anti-iezuit al nonconformismului creator şi mai ales un descoperitor al spaţiilor goale, care înfricoşează conştiinţa. La nici 20 de ani, compune un mic text despre proprietăţile proiective ale secţiunilor conice. Trei ani mai tîrziu, se dedică primelor sale experienţe asupra vidului, răsturnînd astfel teza că "natura" nu l-ar suporta. În 1650, inventează "pascalina", o maşină de calculat în care toţi sînt de acord să salute strămoşul computerelor de astăzi. Tratatul despre echilibrul fluidelor este în continuare privit ca vîrf al fizicii. Printre geometrii şi corpuri, Pascal cunoaşte faimosul rapt mistic din 23 noiembrie 1654, în cursul căruia primeşte revelaţia "Dumnezeului lui Avraam, Isaac şi Iacob", în radicală şi fertilă contradicţie cu Dumnezeul "filozofilor şi savanţilor".
Mort la 39 de ani, sub abisuri de melancolie, el anticipează secolul romantic, în care ftizia avea să secere marile figuri singuratice. Spiritul său dedicat fragmentului şi frondei îl anticipează, de asemenea, pe Kierkegaard. Ca şi acela, Pascal a suferit, mai întîi, o receptare critică reducţionistă, plină de resentimente partizane. Şi tot asemenea lui, a făcut din apărarea creştinismului o pistă de acces către sumbrul secret al condiţiei umane.
Secolul al XVIII-lea, populat cu optimişti incurabili, gata să taie capete, i-a reproşat o presupusă mizantropie. Luminile se definesc prin opoziţie faţă de acest apologet al catolicismului. Diderot le găseşte o vină janseniştilor, sectă infamă care ar fi manipulat geniul lui Pascal pentru a-ş
