Privită în ansamblu, campania pentru alegerile europene e palidă şi meschină. Niscaiva afişe şi panouri pe străzi, ceva emisiuni la televizor, site-uri şi bloguri - mă rog, "canalele de comunicare" obişnuite în asemenea situaţii. Dar prin "canale" nu trece mai nimic semnificativ şi, mai ales, mă tem că foarte puţină lume e atentă la ce şi cum se spune despre europarlamentare.

E adevărat, tema referendumului "acoperă" parţial discuţia despre alegeri, dar vocile sînt, oricum, slabe, în timp ce urechile alegătorilor sînt asaltate de veşnicele noastre zgomote de fond (răfuielile interne ş. cl.). Cît despre mesajele partidelor şi candidaţilor, sînt în general lipsite de pregnanţă: sînt greu de individualizat, mai toată lumea pare a spune "votaţi-mă, pentru că o să mă duc la Bruxelles şi o să fac treabă bună pentru ţărişoară". Cam aşa a fost şi în celelalte ţări din Estul şi Centrul Europei care au aderat la UE: campanie palidă, candidaţi fără un profil distinct, teme de discuţie nerelevante. Şi nici în unele ţări cu vechime în UE campania pentru euroalegeri nu e întotdeauna ceea ce ar trebui să fie: se discută mai ales subiecte naţionale, se cîştigă sau se pierd voturi în funcţie de felul cum candidaţii abordează chestiuni care îi sensibilizează pe alegători; iar acestea sînt, cel mai adesea, legate de domenii precum educaţia, sănătatea, şomajul, siguranţa publică, iar nu de acquis-ul comunitar. Numai că, în alte ţări, mai există şi altceva: măcar în anumite cercuri, are loc şi o dezbatere substanţială despre temele europene, despre viitorul Uniunii, despre raporturile dintre parlamentele naţionale şi Parlamentul European, despre identitatea şi cetăţenia europeană şi altele asemenea. Evident, acestea nu sînt subiecte "pentru mase", nu fac audienţă în prime-time, dar există în societate, îi preocupă măcar pe (unii) politicieni, pe intelectuali ori pe reprezentan