A avut şi la noi cîteva ecouri eseul lui Pierre Bayard, Cum să vorbeşti despre cărţile pe care nu le-ai citit? (Minuit, 2007). Autorul distinge patru categorii: cărţile pe care nu le cunoaştem, cărţile pe care le-am parcurs, cărţile despre care am auzit vorbindu-se şi cărţi pe care le-am uitat. Bayard (care este şi profesor universitar) admite că multe din cărţile pe care le indică studenţilor nu le-a citit el însuşi sau doar le-a răsfoit în grabă. Cel mai mult m-a interesat capitolul despre cărţile uitate. Problema memoriei, notează pe bună dreptate autorul, se pune aici cu acuitate, fiindcă uitarea intervine nu asupra cărţii, ci asupra lecturii ei: "Cărţile nu sînt legate numai de cunoaştere, ci de asemenea, de pierderea memoriei sau chiar a identităţii: iată un element ce ar trebui să-şi manifeste prezenţa în orice reflecţie asupra lecturii, în caz contrar aceasta n-ar lua în consideraţie decît latura pozitivă şi acumulativă a frecventării textelor. A citi înseamnă nu numai a se informa, ci, de asemenea - şi poate mai ales - a uita..."
Există, adaug, o artă a uitării, aşa cum există o artă a memoriei (despre ele au scris Paul Ricœur sau Harald Weinrich). În definitiv, uitarea este şi un fel de igienă a minţii. Aceasta e cu atît mai necesară cu cît, în zilele noastre, sîntem bombardaţi cu informaţii. Mintea noastră reacţionează aici din instinct, fie aruncînd peste bord informaţiile parazitare, fie ascunzîndu-le în vreun colţ. Şi, nu o dată, transferînd asupra computerului ceea ce memoria noastră refuză să reţină. Revenind la cărţi, ar mai fi o categorie de oameni care pur şi simplu nu au ce să uite fiindcă nu au citit. Sînt ei pe acelaşi plan cu cei care au ce să uite?
De regulă, avem în bibliotecile noastre mai multe feluri de cărţi. Ar fi, mai întîi, cărţile - să zicem - de referinţă, enciclopedii, dicţionare, istorii literare ş.a.m.d. Le consul
