Trei presedinti ai unora dintre cele mai mari companii de pe Wall Street au fost nevoiti sa demisioneze din cauza rezultatelor financiare slabe obtinute de catre companiile pe care le conduceau pe parcursul a unuia sau a mai multor trimestre. Daca Robert Nardelli a fost criticat de catre investitori in principal pentru necorelarea dintre salariul sau exagerat de mare si performantele mediocre ale companiei, Stanley O’Neal a inregistrat la carma Merryll Lynch o pierdere de 7.9 miliarde de dolari doar in perioada 1 iulie – 30 septembrie 2007, in vreme ce Charles Prince a prezidat peste un Citigroup care a pierdut 6.4 miliarde de dolari in aceeasi perioada si asteapta pierderi aditionale de pana la 11 miliarde de dolari in perioada 1 octombrie – 31 decembrie anul curent.

3 ianuarie 2007 – “Nardelli isi da demisia de la Home Depot” (CNN Money). 30 octombrie 2007 – “E. Stanley O’Neal demisioneaza de la Merrill Lynch” (International Herald Tribune) 5 noiembrie 2007 – “Prince renunta la sefia Citigroup” (Financial Times).

In afara de magnitudinea acestor pierderi, cel putin la fel de socant este pachetul financiar – constituit din cash, actiuni, actiuni restrictionate si optiuni pe actiuni – primit de acesti trei presedinti odata cu demisile lor. Robert Nardelli a plecat cu 210 milioane de dolari, Stanley O’Neal cu 161 de milioane, iar Charles Prince cu putin sub 100 de milioane de dolari.

O prima intrebare care se impune in acest context este legata de masura in care aceste pachete financiare exorbitante reprezinta un hazard moral. Cu alte cuvinte, in ce masura au actionat acesti presedinti de companii intr-un mod iresponsabil vis-a-vis de modul in care si-au condus companile, avand in vedere aceste pachete financiare consistente pe care urmau sa le primeasca odata cu plecarea de la conducerea companiei?

Raspunsul poate parea