Jurnalul lui Mihail Sebastian poate fi analizat si ca o excelenta cronica a mondenitatilor Bucurestiului. Zabovind pe bibliografii un amanunt se impune: Sebastian publica in fiecare an aproape trei sute de articole, deci semnatura sa apare aproape zilnic in presa vremii, din 1928 pana in vara anului 1940. In mod normal, tot ce a avut de spus, a spus. Scrisul e un excercitiu permanent, divers, fara nici o constringere redactionala. Ce ar mai ramine pentru "Jurnal", mai ales in prima parte, in anii senini, din februarie 1935 pina in vara anului 1940? Pentru consemnare in "Jurnal" nu-i mai ramin decit mici observatii, replici memorabile, evocarea unor prieteni, proiecte literare, hobby-uri, aventuri. Adica firimituri de la festinul zilei.
Din vara anului 1940 Sebastian - fiind evreu - nu mai are voie sa publice. Dintr-un ziarist si un scriitor in voga, devine in citeva zile, un paria. Anecdotele, birfele subtiri, aventurile, intimplarile pitoresti din vremea cind timpul "parea rabdator cu oamenii" dispar si, de acum inainte, "Jurnalul" mentioneaza doar dramele existentei, umilintele si suferintele unei constiinte, intr-o vreme cind istoria isi iesise din titini.
Pentru el lumea incepe sa aiba limite, nu mai e decit "cei 3 kilometri patrati pe care traiesc, ma agit, conversez". O vinovatie apriorica aduce in unele pagini atmosfera kafkiana. Tragicul devine dimensiune cotidiana a existentei. Jurnalul nu se mai hraneste cu farime, ca inainte de 1940, ci devine seismograf fidel al fiintei, cronica tragica a unei vieti de scriitor pe canavaua anilor de razboi. Ultimii cinci ani, daca e sa-i comparam cu anii anteriori, sint ani "seci". Scrie doar trei piese de teatru. In rest, totul a fost spus in "Jurnal" care devine o veritabila "insemnare din subterana", spatiu al confesiunii si cronica a vietii bucurestene.
Ultima scrisoare catre Camil Pet
