V-ati astepta sa aiba o pisica atatea nume? Ei bine, are, si ca sa nu va tin in suspans, ca la filmele politiste, am sa va spun povestea lor. O poveste in trei etape. Asadar...
"Pis-pis", pentru ca asa iti vine sa botezi - in limba romana - o pisica despre care nu stii mai nimic. Adica nu stii daca a avut vreodata un stapan, nu stii daca a avut vreodata un nume, nu stii daca a avut vreodata un domiciliu fix.
"Vasilescu", pentru ca am descoperit-o prin cotloanele unei case modeste de pe strada Vulturilor, o casa tip "vagon", avand odaile insirate una dupa alta, precum vagoanele unui tren. Acest imobil uratel avea insa o podoaba de invidiat: o gradina lunga-lunga, paralela cu casa, si care se latea, plina de pomi uriasi si de iarba inalta, pana spre strada Labirint. (O strada disparuta intre timp, "multumita" buldozerelor lui Ceausescu.) In aceasta casa locuisera in calitate de chiriasi niste tigani care luasera "de suflet" niste caini si niste pisici de toate formatele si culorile. Pe negandite, tiganii au plecat. In urma lor a ramas (intr-o alta parte a casei), "doamna Vasilescu", o taranca frumoasa, curata, venita inca din tinerete de undeva din Ardeal. Era vaduva cand am cunoscut-o eu, sa fi avut vreo 60-70 de ani, purta rochii de finet, cu desene mici, alb si negru, peste care se-ncingea cu un sort mare, alb, scrobit. Un sort ca de subreta, cu "pieptar", pe care-l lega la spate cu o funda mare, tantosa.
Doamna Vasilescu mi-a fost simpatica din prima clipa in care am cunoscut-o, pentru ca imi parea iesita dintr-o ilustratie de epoca. Cu timpul am indragit-o de-a binelea, vazand cu cat drag ingrijeste droaia de caini lasati in urma de tiganii plecati, pe la blocurile de la marginea orasului. Din pensia ei mititica, doamna Vasilescu facea ce facea si parea multumita de viata. Desi ii ducea dorul barbatului ei pierit prea devreme, nu se vaita nic
