Alegerile europarlamentare şi referendumul pentru uninominal au reuşit să atragă la urne numai puţin peste cinci milioane de alegători, jumătate cât la alegerile din 2004 şi cu aproape trei milioane mai puţin decât la referendumul din 19 mai 2007.
Analiştii se grăbesc să producă explicaţii, dar ele sunt greu de găsit. Ca să determini de ce vin sau nu vin oamenii la vot sunt necesare cercetări aprofundate şi pe durate lungi de timp. Să spunem doar că există o tendinţă istorică de scădere a participării la vot şi ea se confirmă. În 1996, au venit la alegerile parlamentare 13 milioane, în 2000 - 11,5 milioane, în 2004 - zece milioane, la referendumul din 19 mai 2007 - opt milioane, iar acum - 5,5 milioane. Scăderea participării nu continuă la infinit. Niciodată nu se ajunge la situaţia ca nimeni să nu se prezinte la vot. Există cicluri istorice ale creşterii şi descreşterii participării la vot, dar în România nu avem serii de date atât de lungi. În unele ţări – Grecia, de exemplu – scăderea participării la vot a fost considerată o ameninţare la adresa democraţiei şi s-a introdus obligativitatea participării. Dacă nu mergi la vot, plăteşti o amendă destul de consistentă. Aş fi curios câţi plătesc într-adevăr.
Ierarhia primelor trei partide este cea anunţată de toate sondajele. Partidul Democrat este cel mai votat partid românesc de astăzi, cu aproape 30% din voturi. PSD devine al doilea partid, cu 23%, PNL – al treilea, cu 14%. În teritoriu, PD, PSD şi UDMR îşi împart judeţele între ele, cu o creştere evidentă a PD faţă de 2004. Comparând cu anul 2000, când fiecare dintre aceste partide s-a prezentat singur în alegeri (cu excepţia PSD, care şi atunci făcuse inutilă asociere cu PUR-PC), vom vedea că democraţii şi-au dublat numărul de votanţi – de la şase sute de mii la peste un milion, liberalii şi-au păstrat cei şapte sute de mii de votanţi, iar social-democr
