Jake White s-a intors acasa pentru a fi sarbatorit si pedepsit. Cu cateva saptamani inainte, Africa de Sud castigase Cupa Mondiala la rugby, iar acest gand insuportabil pentru Africa de Sud insemna cu siguranta ca Jake White, antrenorul victorios, va fi supus unui ritual paradoxal. Mai intai, triumful public, intr-o procesiune extatica, presata de privirile sticloase ale drojdiei obosite de saracie si violenta, din Soweto. Si in limuzina eleganta, plutind neauzit, printre gradini desavarsite si vile zabrelite, in asteptarea viitorului atac asupra zonei de prosperitate, la margine de Johannesburg sau Durban. Apoi, inevitabil, septic si sec, executia, intr-o camera cu mobilier functional, o comisie asemenea si multe-multe hartii de semnat. Jake White a fost concediat cu medalia de gat. Procedeul e cunoscut, dintotdeauna, birocratiilor care se respecta. White a fost instiintat ca nu a trimis la timp cererea de prelungire a contractului si, in aceste conditii, Federatia Sud-Africana de Rugby se vede "nevoita" sa accepte o alta candidatura. Evident, fiind cel mai bun antrenor al lumii, White isi va continua cariera postuma, in pozitia, de altfel foarte vie, de antrenor al Nationalei Angliei, Tarii Galilor sau Noii Zeelande. Depinde cine va castiga turneul petitorilor. In Africa de Sud, White e, insa, indezirabil. Povestea acestei aberatii fara egal in sportul de varf incepe, la drept vorbind, acum peste 100 de ani. Dupa unele pareri, acum 140 de ani, dupa altele, acum 101 ani. Fie in 1847, cand rugby-ul a patruns adus de englezi, fie in 1901, cand Federatia Sud-Africana s-a intrunit pentru prima oara. Oricare ar fi varianta istorica, ingredientele sunt aceleasi: englezi, afrikaneri si zulu. In mod fundamental, albi si negri. In mod fundamental? Tocmai de aici, din aceasta viziune care tine sa imparta o cultura comuna, contradictorie si turbulenta, in doua campuri ostile s