PERIOADA 2000 – 2007 este intervalul istoric românesc în care palierele politice structurante, detaliate strict sub aspect imagologic în editorialul precedent, sunt înlocuite cu o opţiune de restructurare politică autoritaristă a societăţii româneşti. Sub brandul politic al unui singur partid: PSD.
Formaţiunea de identitate a lui Ion Iliescu porneşte cruciada totală împotriva alternativelor politice de orice fel. Fie ele de dreapta, de stânga, de centru sau de la extreme. Palierele ideologice stânga-dreapta sunt ignorate. Este edificată o ecuaţie electorală mult mai agresivă, care va crea totodată şi premizele dezastrului ideologic: PSD guvernează monocolor. Un actor de oportunitate rămâne secundar şi eficient în poza guvernamentală: UDMR. Alţii – la restul lumii. Societatea - la cheremul activului de partid PSD.
2000 – 2004: PSD – PARTIDUL TOT-AZIMUT. În 2000, visul de aur al PSD a răzbătut firav în presa obedientă a acelor vremuri: guvernări succesive PSD, până la victoria finală. Două, trei, de ce nu patru guvernări, una după alta?
Pentru implementarea acestui anacronism latino-american, ideologii PSD par a fi pus la cale o strategie politică cu elemente de intruziune violentă în ansamblul societăţii. Într-o ţară care „vede enorm şi simte monstruos”, marea reinventare a fost impunerea unui soi de liberalism social, prin autoritatea instituţiilor statului.
PSD îşi face un obiectiv din acapararea acelor părţi fezandate ale presei autohtone, dedate la pomeni, iertări de datorii şi preferinţă pentru comportament sumisIv, de animal de casa. Cu imens potential manipulator. Faimoasele stenograme PSD fac dovada unui demers programatic de subordonare a presei libere de către „partidul tot-azimut”. Un demers tolerat de însuşi şeful statului la acea vreme. Care nu a înghiţit niciodată critica jurnalistică.
Peste toa
