La ce bun poezia in aceste timpuri ale unei culturi „culturale“? Intreaga opera teoretica a lui Michel Deguy – de la filozofie la studii critice sau dialoguri – este o incercare de a raspunde la aceasta intrebare. Ea pune problema ratiunii ardente: credinta ca poezia poate fi salvata de toate instantele ad hoc, imperative, obiective, patologice, care o reduc la rangul de forma inofensiva cu un viitor incert, cind nu o transforma intr-un „simplu“ produs patrimonial, destinat sa intre in concurenta cu atitea altele, pe piata de consum, in tranzactiile lumii editoriale.
Iubite domnule Michel Deguy, cea dintii intrebare pe care as dori sa v-o pun priveste literatura: la ce trimite, astazi, aceasta vocabula? Vi se pare justificata ingrijorarea celor care sint de parere ca ea se „subtiaza“ tot mai mult, trece in „para-“?
Literatura ca excrescenta a interioritatii, propensiune egolatra, cu toate faliile, simplificarile, excesele sale; deci scriere neobosita a eului... Fara nimic altceva. Uneori chiar fara inteligenta (sens etimologic) minimala a fictiunii...
Da, desigur, putem spune acest lucru. Asistam la transformari esentiale. Dar observam, in acelasi timp, si conservarea, ba chiar amplificarea unor forme traditionale care sint metastazice. Am putea spune, de pilda, ca, pentru multi – ori pentru ceea ce numim publicul –, literatura inseamna roman. In Franta, „la rentrée littéraire“ reprezinta lunile octombrie-noiembrie in care apar intre sase si sapte sute de romane. Asadar, pentru public, literatura = roman. In mod evident, exista, in toata aceasta avalansa de romane, forme traditionale continuate (povestiri narative) sau chiar forme mai recente (inteleg, prin acestea, les nouveaux romans), dar si tentative de schimbare. De pilda, celebra autofictiune. Ce inseamna ea? Inseamna ca viata naratorului ramine materia prima, iar a iesi in fat
