Au trecut 11 luni de la integrarea in Uniunea Europeana si in curand implinim un an. Pe 1 ianuarie 2007 ne-am bucurat ca niste copii pentru ca ne reintorceam acasa, in marea familie europeana. Nu mai eram niste rataciti prin mahalaua civilizatiei, la marginea istoriei, deveneam cetateni europeni cu drepturi depline. Odata cu noi, Europa parea sa se implineasca: Batranul Continent se intindea de la Atlantic la Marea Neagra.
Pe moment, parca si toate sacrificiile facute au fost uitate: rapoartele baronesei Emma Nicholson, negocierile peste negocieri, emotiile de la Salonic si de la Abatia Neumunster din Luxemburg unde, pe 25 aprilie 2005, Romania semna acordul de aderare. Viitorul ne zambea: printesa Europa ne recunostea drept fiu legitim, iar Zeus, adulterul de odinioara, zambea din nori satisfacut. Nici chiar clauzele de salvgardare nu ne speriau, autosugestionandu-ne ca putem depasi orice obstacol.
S-au spus cuvinte mari, s-au luat angajamente. Astazi, aceste lucruri par, pentru marea majoritate a romanilor, ridicole, inutile. Ba chiar produc frustrare pentru ca aderarea in sine nu a adus schimbari majore in viata romanilor. Care, dupa o veche meteahna, s-au dezumflat rapid. In plus, vremurile se anunta a fi grele, pentru ca, asa cum nota si Alexandra Mihai in saptamanalul diasporei - „Jurnalul romanesc”-, cele doua tari - Romania si Bulgaria - aduc doar 1a din productia economica, motiv pentru care se tem sa nu devina doar piete de desfacere pentru produsele din Uniune.
Integrarea nu a provocat minuni. Nu ne-a dus intr-un El Dorado sau intr-o pestera a lui Ali Baba. Cei dezamagiti trebuie sa inteleaga faptul ca in UE exista reguli, iar, daca nu le aplici, primesti avertismente, penalizari. Si nimeni nu-ti da nimic degeaba. Esti ajutat la inceput, dar nu primesti tot timpul ajutoare ca un asistat social, ca o ruda saraca ce trebuie
