Trebuie sa spun, din capul locului, ca articolul de fata nu analizeaza opera literara a unui excelent prozator (roman si francez, a carui recuperare romaneasca a inceput dupa 1990, odata cu publicarea trilogiei Hotel Europa, Pont des Arts si Maramures), ci se opreste asupra unui model de conduita morala si publica a unui scriitor greu de situat, apartinind mai degraba unui non-loc, unui culoar al libertatii de spirit si de opinie care nu se gaseste pe toate drumurile.

Dumitru Tepeneag afirma adesea in jurnalul sau – publicat in editie definitiva (editia a III-a) la Cartea Romaneasca in 2006, sub titlul Un roman la Paris – ca este un „exhibitionist“. Un fel de a spune, reducind la o singura expresie – pe cit de provocatoare, pe atit de „comoda“ – atitudinea efervescenta, polemica, inclasabila, a unui scriitor disident in comunism, obligat sa se exileze la Paris in anii ’70, unde continua sa denunte regimul din tara in presa scrisa si la Europa Libera si de unde, dupa 1990 – nedezmintindu-si firea –, scrie articole politice si culturale foarte critice la adresa starii de fapt din Romania postdecembrista. Editura Polirom a publicat recent o culegere de articole scrise de D. Tepeneag intre 2001 si 2003 pentru ziarul Cotidianul (in textul In loc de postfata, autorul povesteste, in aceeasi maniera dedublata, in dialog cu alter ego-ul sau Pastenague, cum a incetat colaborarea la ziar, dat fiind ca fusese violent atacat in paginile lui de un anume doctor Ciocalteu, care-l facea „kaghebist“) – e vorba de Capitalism de cumetrie, iar titlul nu-i apartine, e imprumutat chiar lui Ion Iliescu (sic!), unul dintre personajele luate in balon.

Acel exhibitionism de care nu se poate dezbara – sau, daca vreti, „transparenta“, cu termenul folosit in dialogul cu Luiza Palanciuc (publicat in numarul de fata) – este, in fond, aplombul unui franc-tireur pe toate fr