Daca ar fi sa alegem un cuvint pentru fiinta Dumitru Tepeneag, acesta ar fi transparenta. In sensul imediat, el presupune o onestitate funciara, absenta oricarei urme de ambiguitate in relatiile cu ceilalti ori fata de sine. Intr-un sens mai elaborat, este virtutea cardinala: a alege libertatea si a raspunde asteptarilor, indoielilor, provocarilor celor din jur cu aceasta libertate.
Dialogul de fata sta sub semnul libertatii: un „pachet“ de intrebari scrise, din care Dumitru Tepeneag a „cules“ sa raspunda fara vreo constringere de spatiu sau timp, generica ori metodica. Fara poza, nici piruete stilistice.
Avec panache.
Ii multumesc.
Cind fac marturisiri despre vocatia de scriitor si sensul scrisului in viata lor, multi sint cei care, precum Michaux, Blanchot, Kundera, vorbesc despre o evidenta, asemenea unei revelatii. Or, revelatia, cum stim, nu precede intotdeauna opera. Dimpotriva. Mai sint si cei care scriu intr-un fel de obscuritate, de descurajare permanenta, insotiti adesea de sentimentul esecului (care nu se stinge, uneori, nici dupa aparitia cartii). In astfel de cazuri, scrisul nu are nimic euforic, nici eliberator: este o (s)fortare permanenta ori o datorie (mai mult sau mai putin asumata). Unde v-ati situa dumneavoastra, domnule Tepeneag?
Am inceput sa scriu destul de tirziu (pe la saptesprezece ani). Aveam deja un „proiect“: vag, neclar, dar proiect; adica dorinta de a scrie era stimulata de un nucleu teoretic pe care l-am dezvoltat treptat in anii urmatori. Era, bineinteles, un proiect in raspar cu estetica vremii. Daca nu pun la socoteala cele citeva poeme, foarte putine, pe care le-am considerat, la scurta vreme dupa ce le-am scris, neizbutite, ratate, tot sau aproape tot ce-am scris era legat de acest proiect care, bineinteles, nu avea nimic a face cu realismul-socialist, acea strutocamila care domi
