Daca dupa expatrierea in Franta de la inceputul anilor ’70 Dumitru Tepeneag a devenit, din motive lesne de inteles, persona non grata in Romania Socialista, iar in primii ani de dupa 1990 a continuat sa contrarieze prin atitudinile sale… contrariante – intr-o perioada in care „razboiul“ politico-ideologic bruia copios „razboiul literaturii“ – ultimul deceniu i-a fost destul de fast sub raportul receptarii critice. Pina acum au aparut despre opera lui patru (daca nu chiar cinci) studii cu caracter monograficmonografic: Tepeneag.
Introducere intr-o lume de hirtie, 1998 si Dumitru Tepeneag, 2007, de Nicolae Barna (versiune substantial remaniata), Tepeneag intre onirism, textualism, postmodernism de Marian Victor Buciu, Intre veghe si vis sau Spatiul operei lui D. Tepeneag de Daiana Felecan si Dumitru Tepeneag si canonul literaturii alternative de Laura Pavel, Cluj, 2007, primele doua fiind si cele mai substantiale. Nu mai vorbesc de numeroasele comentarii – un inventar statistic al articolelor critice dedicate lui Tepeneag din 1990 incoace, listate in finalul monografiei lui Nicolae Barna, ar da, cred, un grafic deosebit de interesant...
Paralel cu recuperarea masiva a romancierului/prozatorului – una dintre cele mai spectaculoase din ultimii zece ani, sustinuta si de o consistenta productie noua – asistam insa si la o recuperare, mai putin subliniata, a teoreticianului. E adevarat, acest reprezentant al neoavangardei estetice nu a scris/publicat studii, volume de teorie; textele sale „metaliterare“ au un alt statut, aparent mai modest, insotitor, in fond persuasiv, activ.
Ele circumscriu o poetica personala, direct legata de activitatea asa-numitului „grup oniric“ coagulat pe la mijlocul anilor ’60 cu sprijinul lui Miron Radu Paraschivescu – militantul comunist pocait, sprijinitor avizat al literaturii incomode din epoca. Dar, desigur
