Stimate Domnule Dumitru Tepeneag,

Relatia epistolara e ca si dragostea: ea presupune o continua, sustinuta si nesfirsit de rafinata lupta intre parteneri. In dragoste, intotdeauna cineva e mai tare. Nu neaparat cel care iubeste mai mult, ci cel care reuseste sa-si impuna mai bine iubirea. E si aici o chestiune de retorica in ultima instanta, o chestiune de... constructie si de stil. Exclud din discutie posibilitatile premeditarii sentimentului. Ma gindesc pur si simplu la dragostea sincera, naturala, autentica, daca vreti. Ei bine, si aici raportul de forte e intotdeauna unul inegal. E un dat. Altfel, dragostea n-ar putea sa... functioneze. S-ar produce blocaje. Pe de alta parte, dezechilibrul in discutie nu e unul definitiv transat. Se intimpla de multe ori ca balanta sa oscileze...

Poate analogia mea vi se va parea deplasata. Doamne fereste, nu vreau sa cad din nou in „vagul sentimental“. Mai ales ca – aveti dreptate – o relatie epistolara ca a noastra, aflata dincolo de toate cedarile si menajamentele specifice amicitiei (zic, deci, amicitie si nu prietenie), trebuie sa-si asume de la bun inceput „dorinta de precizie“. (Revenind pentru ultima oara la comparatia mea, e de repetat banalitatea ca – o explica foarte bine Stefan Lupascu intr-o carte – domeniul sentimentelor e un domeniu al irationalizabilului.)

Analiza Dumneavoastra este foarte buna. Ati pus degetul pe rana. Dar nu e vorba la mine doar de sensibilitate si orgoliu. E mai mult decit atit. Nu este prima data cind sint tentat sa simt (chiar daca asta e cuvintul – l-ati simtit bine!) „dorinta de precizie“ ca pe o „vointa de putere“. Am in urma o foarte dura, fascinanta si inconfortabila, paroxistica experienta a dialogului, derulata de-a lungul a citiva ani. Ea a contat enorm in formarea mea ca scriitor, desi mi-a lasat un gust amar si o anume suspiciune vizavi de pozitia...