Scriam in intersectia trecuta ca, nevenind la Bucuresti la inceputul lui noiembrie, asa cum planuisem, am ratat citeva intilniri pe care le prevazusem si le asteptam cu nerabdare. Una a fost aceea cu Mihai Sora; sperasem sa reusesc sa-i spun „La multi ani!“, de vive-voix, si sa ciocnim un pahar poate chiar in apartamentul de pe strada Michelet.
Ne-am intilnit vara trecuta in Alpii Maritimi la conferinta anuala a Societatii „Benjamin Fondane“, la Peyresq.
N-am avut la mine lista lunga de intrebari pe care o pregatisem cu doi-trei ani in urma la Ierusalim, dupa o prima lectura a Dialogului interior. Mi se parea, de asemenea, nepotrivit sa-l interoghez ca un „reporter cultural“ care, fericit ca s-a regasit linga o celebritate, se napusteste asupra victimei cu clisee de genul „inainte de a ajunge la Paris, cine v-a influentat mai mult, Nae Ionescu sau Lucian Blaga?“. Si totusi, intrebarea ma preocupa enorm.
Incepusem sa adun material pentru cartea despre „existentialismele romanesti“ si era firesc sa-l includ pe Mihai Sora, cel putin pe cel din anii parizieni, printre filozofii existentei. „Ai existentei“ si nu „existentialisti“ in sensul sartrian sau heideggerian al cuvintului. Nu e aici locul sa intru in detalii in ceea ce priveste diferenta intre cele doua concepte; vorbind despre filozofia lui Fondane, Michel Carassou explicase impartirea in cele doua tabere in termeni legati de notiunile de „esenta“ si „existenta“: primii pun existenta in fata esentei, cei apartinind celui de-al doilea grup considera ca esenta precede existenta. Asadar, filozofii existentei, spre deosebire de existentialisti, ar crea filozofii lipsite de ontologie. „Unde sa-l situez pe Mihai Sora?“, ma intrebam nedumerit, citind si recitind paginile cartii sale de debut, Despre dialogul interior, publicata la Paris in 1947.
De la bun inceput mi-a parut ciudata