Regimurile totalitare ale secolului al XX-lea au practicat pe o scară neasemuit de largă minciuna, dezinformarea şi falsul. Falsul sub toate formele posibile, mergînd pînă la desfigurarea unor documente iconografice, la fabricarea de imagini apocrife, la rescrierea istoriei cu ajutorul foarfecii şi al tubului de pelicanol. Titus Popovici povesteşte, în Disciplina dezordinii, cum la Muzeul Revoluţiei din Moscova, a treia zi după denunţarea grupului deviator Malenkov-Molotov-Kaganovici, figurile acestora dispăruseră din toate frescele istorice, peste ele fiind pictate alte chipuri, pînă în ajun total necunoscute. După '89, am văzut la televizor un crîmpei de film documentar cu Mussolini perorînd la o tribună; în dreapta Ducelui pîlpîia o zonă haşurată, mod stîngaci de a elimina din istorie un camarad căzut în dizgraţie. La noi, cu deosebire în "epoca de aur", practici de acest soi s-au bucurat de o largă răspîndire. Spre a li se atesta precocitatea revoluţionară, chipurile lui Nicolae şi al Elenei Ceauşescu erau grefate stăruitor în imaginile unor demonstraţii populare de prin anii '39-'40. Din păcate, amintitele falsuri nu excelau prin abilitate, privirea lui Ceauşescu - de pildă - trăgînd în altă direcţie decît a celorlalţi participanţi la miting. O gafă-record s-a înregistrat mai tîrziu, cu prilejul unei vizite a lui Ceauşescu la ONU. Fotografia apărută în presă îl reprezenta adresîndu-se Adunării Generale, în faţa unei săli foarte bine populate. Dar o privire atentă putea sesiza că, printre ascultătorii lui Nicolae Ceauşescu, se număra însuşi Nicolae Ceauşescu! Explicaţia? întrucît discursul său fusese rostit înainte unei săli pe jumătate goale, s-a recurs în grabă la un colaj, lipindu-se imaginea vorbitorului pe un clişeu cu sala plină. S-a scăpat însă din vedere un detaliu minor: acela care îi dăruia lui Ceauşescu virtutea ubicuităţii...

Mi-am amintit toat