A părăsi locul de baştină, vatra naşterii, în care nu se mai poate să stai, acceptând amărăciunea despărţirii, încercările exilului, când, pe deasupra plecarea însăşi se consideră o crimă - iată o decizie de cel mai înalt risc. Cu atât mai vârtos când plecarea este o fugă sub nasul unei autorităţi pentru care vigilenţa e cuvântul de ordine, iar delaţiunea o obligaţie cetăţenească, nerespectarea căreia se pedepseşte prin lege.
într-o istorie de lacrimi, în puţine rânduri au dus-o românii atât de rău încât să-şi părăsească satele şi târgurile, unde arsura birurilor şi exacţiunile cotropitorilor făceau traiul de nesuportat. Mai pe urmă, siliştele se repopulau, viaţa îşi relua drepturile, în mai strâmte sau mai largi limite. Cei care astăzi ne strecurăm cum izbutim mai bine printre legiunile de automobile staţionare pe trotuare suntem direcţii urmaşi ai unor necunoscuţi, mai adesea, învingători ai epocii lor, iar dacă nu mai suntem, sau nu ne considerăm anonimi, întrebarea se ridică în ce măsură suntem mai vrednici.
De felul lui, românul n-a fost emigrant, în faţa ochilor săi nu s-a deschis panorama oceanului care să-i trezească dorul depărtărilor, mai frecvente au fost cazurile când străini au dejugat aici, onomastica populară o dovedeşte prin conaţionalii noştri, purtând numele de Grecu, Sârbu, Turcu, Tătaru, Rusu, Cazacu, Muscalu, Neamţu, Frâncu, Arbănaşu. Sau câte un vârf de munte: Gotul! O enigmă şi un miracol istoric am părut savantului francez care ne-a aflat compacţi pe o suprafaţă de trei sute de mii de kilometri pătraţi, după o tăcere de zece secole. Deşi cheia misterului era simplă...
Emigrant a devenit românul, din toate stările sociale, în blestemaţii ani ai comunismului, ai naţionalizărilor, colectivizării, reformelor băneşti, ai tuturor comprimărilor ce făceau din el un sclav, un client virtual al puşcăriilor şi, vai, al gropilor comune.
