Echinoxist din prima generaţie, Petru Poantă şi-a schimbat până acum de două ori scriitura şi aria de aplicaţie, evidenţiind în acest fel trei ipostaze sensibil diferite. Primul Poantă, afin cu Adrian Popescu şi Ion Mircea, colegii săi, e un critic de poezie sagace, spirit independent, cu o frază strânsă, nervoasă, dar elastică, atent la formele modernităţii şi la performanţele de expresivitate, un estet cu gustul rafinat al tradiţiei. Rezultatele acestei prime ipostaze sunt volumele de început: Modalităţi lirice contemporane (1973) şi Poezia lui George Coşbuc (1976; eseu ce cunoaşte alte două ediţii, în 1994 şi în 2004, cu unele adaosuri). Al doilea Poantă, erodat de boemă şi pacte secrete, îşi pierde, în mod voit sau poate din neglijenţă, independenţa şi se consacră unor obscure jocuri de culise, pretându-se la politicile literare ale provinciei. Exerciţiul prelungit al boemei îi stimulează versatilitatea, îi dereglează exigenţele, făcându-l un linguşitor al eminenţelor cenuşii locale, inclusiv al celor politice. Criticul îşi pierde creditul clocotitoarei şi promiţătoarei juventuţi echinoxiste. Criticul de poezie are ambiţia (întru totul justificată şi bine ilustrată pe alocuri) de a fi şi critic de proză, promiţând o sinteză asupra literaturii române contemporane, prinsă în lucru sau în sertar de şocul lui 1989. Rezultatele acestei a doua etape sunt cele două volume de cronici literare, unele reduse la dimensiunile unor recenzii, din dorinţa criticului de a-şi păstra concizia, spiritul incisiv şi percutanţa pe care le-a avut întotdeauna: Radiografii, I (1978), II (1983). Conciliant, duplicitar, corupt de interese conjuncturale, atras de ideologia oficială, Petru Poantă risca să devină un fel de Mihai Ungheanu clujean. Revoluţia trebuie să-i fi produs un cutremur afectiv şi ideologic, dar mai avea resurse pentru încă o metamorfoză. Aceasta i-a adus a doua modificar