Giuseppe Tornatore reuşeşte un film pe o temă socială uşor de exploatat mediatic, de actualitate, fără aportul partis pris-urilor umanitariste şi propagandistice care însoţesc temele fierbinţi. Primele cadre realizează o bună interfaţă pentru evoluţia ulterioară a evenimentelor. Ne aflăm în faţa unor femei frumoase care apar cîte trei îmbrăcate numai în bichini şi purtînd ca la carnavalurile veneţiene o mască - scena aminteşte puţin de ultimul film al lui Stanley Kubrick, Eyes Wide Shut (Cu ochii larg închişi, 1999). În locul în care se află camera eye, stă şi voyeurul care tinde să-şi păstreze temporar anonimatul, dar care face selecţia. Una dintre femei este oprită pe scena improvizată ironic într-un atelier aparent de pictură, sau dacă nu în decorul de pinacotecă. I se cere să se dezbrace, este cîntărită de acea privire camuflată şi şedinţa se încheie după care masca femeii este scoasă şi are loc o primă identificare cu personajul care străbate o piaţetă, achiziţionează o cameră, nu tocmai avantajoasă şi îşi caută un loc de muncă modest ca menajeră. O cheamă Irene Yaroshenko (Xenia Rappoport) şi accentul, ca şi faptul că este ucraineancă, o discreditează oridunde se duce - sună cunoscut pentru români, nu? -, inclusiv în faţa intendentului unui fel de palazzo, unde locatarii sunt, cu o singură excepţie, bijutieri. Abilitatea de a negocia, astfel ca un cuantum din salariul ei să-i revină lui Matteo, cum se cheamă administratorul, înlesneşte intrarea Irenei într-o lume în care confidenţele preţuiesc scump. Irene ştie să atragă atenţia asupra sa şi regizorul reuşeşte să întreţină abil impresia că ea pregăteşte o spec­ta­culoasă lovitură în timp ce misterul ei creşte substanţial cînd suntem lăsaţi să observăm că nu este deloc lipsită de mijloace financiare. Cine însă este masca de la începutul filmului, cine este Irene Yaroshenko, în afară de o femeie frumoasă atît pri