A venit direct de la sanatoriul din Merano cu un tren care a sosit la Südbahnhof în zorii dimineţii de 20 iunie 1920. I-a scris de la hotelul Riva, aflat în vecinătate, şi a rugat-o să-l aştepte în faţa intrării în dimineaţa zilei următoare, începând cu ora zece - "....dar fii drăguţă, Milena, şi nu mă prinde pe nepregătite, venind dintr-o parte sau din spate, şi promit să nu fac nici eu ceva de felul ăsta."

Era speriat. Înfricoşat - mai degrabă acesta este cuvântul nimerit.

Ca şi cum, după ce ea reuşise să-l ademenească afară din vizuină, lui nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să zâmbească neîntrerupt, în timp ce-şi freca degetele mâinii drepte de încheietura şi dosul palmei stângi.

Şi ăsta nu era singurul gest de maniac. Pe tot parcursul vizitei, sentimentul ei a fost că, în timp ce stătea sau mergea alături de ea, încerca să ocupe o poziţie cât mai îndepărtată de ea. Dacă se aflau amândoi în aceeaşi încăpere, el o observa stând în picioare într-un colţ cât mai îndepărtat. Dacă se aflau amândoi pe stradă, el mergea în ritmul paşilor ei pe trotuarul de vizavi. "În plus, nu-i lucru pe care să nu-l caracterizeze şi eticheteze", îi povestea, mai târziu, amuzată, Sta�ei Jílovská. "Dacă ne aşezăm pe o bancă, la soare, nu poate să nu exclame: "uite, acum stăm împreună pe bancă!"

Dar această obsesie continuă de a denumi lucrurile n-avea şi ceva înfricoşător? Ca atunci când, după întoarcerea la Praga, a disecat metodic cele patru zile petrecute împreună: prima fusese şovăielnică, i-a scris el; a doua, nesăbuită; a treia fusese plină de remuşcări; a patra fusese cea mai bună.

Cât despre ea, nu percepuse prima zi ca ieşită din comun. Cum ştia că el venise plin de rezerve şi presimţiri rele, în dimineaţa aceea, în faţa hotelului Riva, se dusese direct la el şi, fără să-i dea răgaz să-şi afişeze zâmbetul, îl luase de braţ şi-l dusese spre