Focul se înteţeşte. Turcii scot pe metereze toate armele şi încep să tragă "ca la Verdun".
Văzduhul se întunecase de nu se mai vede omu cu omu, şi să vede numai para cum ieşea din puşci. Parcă ardea stuful pe nişte vînt mare, aşč să vedč focul ieşind din puşci.
Prăpăd. Mare prăpăd. Cît se putea pe la anul una mie şapte sute şi ceva.... Un scriitor angajat în luptă, cu stilul său în loc de armă. Şi ce armă, uşoară, ca fulgul; care nu scapă amănuntele esenţiale în toiul fricii, zăpăcelii, primejdiei de moarte...
Numai ce voi să zic - deschide Neculce o paranteză între bubuituri - dar parcă Dumnezeu i-ar proteja pe oameni cînd sunt în război, că, dintr-o 1000 de sineţe abie să tîmplă de loveşte una omu.
Că de ar hi nemerit cît focul slobodzie, n-ar fi rămas nici la turci, nici la moscali, omul de poveste.
Om de poveste!... Azi, când spunem aşa, ne gândim mai întâi la un ins ale cărui calităţi întrec posibilităţile obişnuite. Mai poate fi şi un alt înţeles...
Din chinul, literar, al unei limbi încă neformate, ca scris, se nasc astfel de expresii concise, derutante, stângace în aparenţă, însă încărcate de o surprinzătoare putere de sugestie...
Aşadar, dacă turcii şi muscalii, războindu-se, ar fi pierit cu toţii (et la bataille cessa faute de combatants) nu ar mai fi rămas nici un supravieţuitor care să nareze cele petrecute, nu ar mai fi existat nici un om de poveste, - un om care să povestească întâmplările...
Sintagma n-a prins. N-a intrat în uzul curent al vorbirii, ca tot ce poartă pecetea unică a unui artist genial.
Dar despre om, Neculce mai zice un lucru, numaidecât, citându-l pe Miron Costin, şi, în felul acesta, pe o singură pagină, limba română produce un certificat, concurent cu al tuturor graiurilor importante ale culturii universale, din care, din cele mai vechi timpuri, se pot cita cuvinte, fraze
