Alexandru Dobrescu Sunt abia cateva luni de cand o voce a societatii civile, de loc din Iasi, a fost dovedita ca a colaborat cu institutiile de represiune ale defunctului regim. Nu era primul glas peste masura de intransigent nevoit a-si tempera vehementa din pricina unui trecut asupra caruia pastrase o sfanta tacere si, pe cat se pare, nu va fi nici ultimul. E aproape un obicei ca procurorii inflexibili ai semenilor cazuti in pacat sa se recruteze dintre pacatosii cu acte in regula. Nu am nici caderea, nici tentatia de a-l lua si eu la intrebari pentru faptele de odinioara. Daca propria-i constiinta ii permite sa doarma linistit cu o asemenea povara, n-are decat.

Dar tot atunci a mai iesit la iveala ca iesanul nostru isi edificase o cariera academica pe baza unor titluri pe care nu le avea si a unor carti pe care nu le scrisese. Lumea e dintotdeauna plina de inchipuiti, cei mai multi in libertate si doar o foarte mica parte adapostiti in stabilimente medicale.

Mi s-a intamplat sa intalnesc destui veleitari convinsi iremediabil ca sunt mari creatori, nerecunoscuti ca atare din pura gelozie. Mi s-a intamplat sa cunosc, de asemenea, si cativa sarmani incredintati ca ii intrupeaza in perpetuitate pe Napoleon, Carol cel Mare sau Einstein. Numai ca si superlativa parere despre sine a celor dintai, si greaua afectiune a celor din urma erau, la o adica, fara consecinte in plan social. Iesanul nostru, in schimb, nu s-a multumit sa-si cultive iluzia in cercul apropiatilor, ci s-a slujit de ea ca sa urce nestingherit treptele ierarhiei universitare si sa imparta, de la inaltimea atinsa, recunoasteri academice. Aceasta uzurpare de titluri mi se pare infinit mai grava decat toate faptele reprobabile din biografia iesanului nostru si nu cred sa existe argumente decente capabile sa o scuze,

Presupunand ca mai are un dram de bun simt, omul dovedit