Tîrgul este un spectru de culori. Cu abia o dîră cenuşie, dată de cărţile de pe care au dispărut strălucirile, luminile actualităţii. Printre standuri care de care mai policrome - unele dintre ele, parcă mai multe decît odinioară, avînd drept unic scop divertismentul - vreo două dughene cu bunătăţi de epocă. Nu cărţile hărtănite din anticariatele de toată ziua, cărţi la care s-a renunţat ca la nişte utilităţi care şi-au trăit momentul şi s-au retras (culegeri de probleme, antologii de şcoală, romane de citit pe tren ş.a.m.d.), ci ediţii bibliofile, exemplare cu autografe şi dedicaţii - Lovinescu, Arghezi, Eliade. Anticarii, grăbiţi să-şi preţăluiască din ochi clienţii şi să negocieze cît ar fi dispuşi să sacrifice, în monedă românească nouă, pentru o fîşie de vreme aşezată. Mai puţin, e drept, să le arate, şi să le vîndă, aceloraşi, cartea cea bună.

În marfa lor, se găsea, însă, dezavantajată, la vedere, de mărimea ei de buzunar, aproape mai mult lată decît lungă, o broşură pe care scria chiar aşa: Cartea cea bună. Dedesubt, o poză cît de cît cunoscută culturii române, a lui Kogălniceanu, numele lui, şi precizarea: Scrieri alese. Din 1924, de la Cultura Naţională. O foiţă poleită, tipărită la Socec & co. şi aplicată pe coperta a doua a exemplarului pe care l-am luat, scrie aşa, sub antetul Fundaţiilor Culturale Regale: "Această carte este dăruită de Majestatea Sa Regele Carol II prin Fundaţiile Culturale Regale pentru educarea tineretului şi răsplătirea elevilor studioşi ce se îndreaptă spre cultură." O donaţie de bibliotecă, aşa cum se făceau multe între războaie, dar cu cîtă greutate...

Introducerea lui Bogdan-Duică îl consacră pe Kogălniceanu de mare învăţător român, adeverind cuvintele donaţiei. Fireşte, selecţia scrierilor care urmează îi fixează portretul de profesor. De pe vremea cînd cursurile universitare erau şi - sau mai ales - exerciţi