Puţini sunt poeţii români ai momentului cu un blindaj teoretic mai consistent şi mai adecvat propriei structuri decât Gabriel H. Decuble. Şi mai puţini sunt cei care au rezistat ispitei de a-şi coagula în viteză, din câteva linii de forţă doar, un minuscul program sau un manifest mai mult sau mai puţin confuz. Din nou, Decuble se află printre ei. Lucru de mirare la un autor atât de parcimonios cu propriile scrieri şi - la urma urmelor - atât de subtil elitist în conţinutul lor. Debutând în 2001, la 33 de ani, cu volumul Epistole... şi alte poeme, impregnat prozodic de sonorităţile ample ale versului republicii romane şi de lapidaritatea epigrafiilor greceşti, el nu putea apărea decât ca un exotic al cărui demers rămâne, pentru o vreme, imposibil de asimilat. De ce să faci aşa ceva, de ce să îţi impui rigorile filologice înalte tocmai în perioada de proaspătă efervescenţă a mundanului, incitantului, zgomotos contestatului milenarism?
După 6 ani, Gabriel H. Decuble revine la poezie, cu aceeaşi amenitate şi cu aceleaşi inatacabile standarde formale. Mai puţin eterogen decât o afirmă titlul, volumul Eclectica, apărut de curând la Cartea Românească, continuă să evite tocmai notele specifice ale generaţionismelor de dată recentă: supralicitarea afectivităţii, confesiunea zguduitoare, aparenta anticalofilie, ambiguizarea - deci poetizarea - cotidianului, narativitatea. Să refuze emoţionarea publicului şi violentarea lui. Cu alte cuvinte, să stea, ritos şi simpatic, în calea tăvălugului - eficace ori nu, valoros ori nu neapărat - de clişee.
În mod clar, o asemenea atitudine devine interesantă întâi pentru teoreticieni şi abia apoi pentru cronicarii de reacţie rapidă, care nu-i vor identifica prea lesne matricea. Decuble uzează permanent de alte coduri ale scriiturii şi de alte genuri de raport cu textul decât cel restrictiv şi exclusiv estetic. El vrea înainte de
