Până şi un ageamiu într-ale istoriei moderne ştie că răul cel mai mare îl face politicienilor nu critica, fie ea şi exagerată, ci lauda atingând deşănţarea. Criticii, ba chiar şi duşmanii oferă politicianului, zi de zi, partea goală a paharului. Dacă e lucid, politicianul ia în considerare observaţiile criticilor şi se gândeşte imediat cum să preîntâmpine a eventuală catastrofă. Pe când lucram la Scânteia tineretului, ajunsese un coşmar ceea ce se numeau adeziunile oamenilor muncii faţă de o nouă măsură a tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Pentru că indicaţia de la partid venea cam la trei zile o dată, ziariştii din redacţie îşi făcuseră un carneţel cu nume de muncitori, muncitoare, tineri, tinere, judicios repartizaţi pe sex, vârstă, profesii, naţionalitate şi zone ale ţării. Nu de alta, dar adeziunile trebuia să exprime structura complexă a cetăţenilor ţării, numiţi şi la vremea respectivă Popor. Când venea indicaţia, scoteau carneţelul şi, modificând niţel adeziunea anterioară, îi plasau un nume de pe listă. Dat fiind că multe liste nu mai erau actualizate, nu puţine au fost cazurile în care morţii îşi exprimau adeziunea la politica înţeleaptă a tovarăşului Nicolae Ceauşescu!
Până în 1989, am crezut că Nicolae Ceauşescu ştia de falsitatea adeziunilor. Lăsa însă campania de publicare a lor, pentru că avea nevoie să arate Moscovei dragostea poporului român.
După 1989, am citit memoriile unor apropiaţi ai lui Ceauşescu. Toţi susţin fără rezerve că Nicolae Ceauşescu credea adeziunile sincere. Credea în laudele regizate de surbordonaţi, ca să-i facă pe plac! În excepţionala sa carte „Meditaţii necenzurate“, Silviu Curticeanu, fostul şef al Cancelariei, demonstrează în chip zdrobitor că Nicolae Ceauşescu admitea doar laudele. Un lucru asemănător se poate spune şi despre reacţia unor jurnalişti şi politicieni la rezultatele scrutinelor din 25 noiembrie 2007. Unei
